sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ce ne mai spun psihologii

Când aveam 16 spre 17 ani, din motive pe care nu le mai știu, am ales calea ong-urilor și am devenit voluntar la Fundația Tineri pentru Tineri. Știu sigur că era un grup fain de oameni, lângă care am rămas o lungă vreme și de la care am învățat destule lucruri și o parte din cum sunt acum se datorează acelei perioade. Mergeam în clasele de liceeni și le spuneam cum e cu educație pentru sănătate (HIV/SIDA, infecții cu transmitere sexuală, contracepție etc.). Ana Dm, așa cum îi spuneam noi, ne era și coleg voluntar, și formator, și în întâlnirile noastre săptămânale, nu o singură dată spunea o maximă după care se ghidează ea în activitatea ei de voluntar la TpT: „M-am întrebat multă vreme de ce nu face cineva ceva. Apoi am înțeles că acel cineva ar trebui să fiu și eu.” Sau cam așa ceva :), dar ideea e asta. Și ne mai spunea așa: dacă dintr-o clasă de 30 de elevi, 29 nu mă ascultă și măcar unul va înțelege de ce e important ceea ce spun și îți va schimba comportamentul, nu am vorbit degeaba. Am reținut asta și a devenit unul dintre principiile pe care eu mă ghidez în activitatea mea. Drept dovadă, am ales să lucrez în ong-uri și m-am ferit cât am putut de corporații și comercial.

Astăzi am avut o conversație cu cineva care se plângea de colegii de muncă și era frustrat din cauza asta, că el vrea să își facă meseria perfect și e înconjurat de idioți. Long story short, că a mers la un examen psihologic și a vorbit despre asta, iar psiholoaga respectivă i-a zis să o ia mai ușor, că nu o să schimbe el lumea. Și că asta e și concluzia lui acum, că avea dreptate psiholoaga, „că nu degeaba e psiholoagă”. De toată viața îl cunosc pe omul acesta și am ajuns la concluzia că spunându-i direct ce cred și confruntându-l, nu o să câștig nicio „bătălie”, ci numai subtil sau cu o decizie de la ceea ce el consideră „organe oficiale” (pentru că nu are încredere în mine, nu mă vede ca pe un om matur) se poate schimba, eu nu am cum să îl schimb. Așa că am tăcut, dar nu voi uita ce a spus și, poate cândva în ceasul al 12-lea, îi voi arăta că lucrurile nu sunt chiar cum spune el. Și nu pentru că o spun eu, ci pentru că mă uit în jur și nu sunt singura care a ajuns la această concluzie. Ci chiar și „oficialii” lui.

Nu e perfect ceea ce fac, aș fi ipocrită să spun că sunt o zână și eu fac numai ce e bine. Pe unele le scap din neștiință, pe altele pur și simplu nu am cum să le evit, sunt și eu tot om și îmi accept greșelile. În stadiul în care am ajuns ca lume, ca societate, ca economie, e câteodată imposibil. Dar contribuția mea și a altora ca mine o să ajute. Nu, nu o să schimb eu lumea în timpul vieții mele, dar, sincer, acea psiholoagă era o mediocră (și ca ea sunt atât de mulți...) care nu merita plătită la finalul ședinței și nu își merita numele și profesia. Cred eu. Cred că psihologii ar trebui să aibă și ei un jurământ al lui Hipocrat, dacă nu vrem să fim toți ipocriți.

Aș vrea să mai încep să scriu despre Trump vs. Hillary. Sau despre Biblie vs. instituția Bisericii & tălmăciri ale spuselor divine. Dar, curios, am ajuns și eu la aceeași concluzie cumva asemănătoare cu a psiholoagei, doar că în felul meu, și îi găsesc totuși o scuză în mediocritatea ei: poate a vrut să se refere la un principiu din Relații Publice (pentru că același om mă întreba ce căcat fac eu cu facultatea pe care am terminat-o, că uite, nu am făcut nimic). Acela al publicurilor și cui te adresezi în campania ta, iar cei pe care ar trebui să te concentrezi uneori (în funcție de „campanie”) sunt publicul latent, cei indecisi. În cazul meu, postarea aceasta este pentru acei oameni deschiși cu (măcar) minim de cunoștinte și care au capacitatea de a accepta o părere și care se lasă conduși de spusele unora ca acea psiholoagă, care se lasă dezamăgiți ușor și care nu au fost crescuți în spiritul „ai greșit? ai eșuat? ai învățat.”. Tu, acela care citești, învață să ai principii și ține cu dinții de ele, nu din încăpățânare, ci din siguranță de sine. Fii tolerant cu ceilalți, dar învață care îți este publicul-țintă ;). Iar snopul de bețe nu se rupe întreg deodată, ci iei fiecare nuia în parte și o rupi. Și lista de „clișee” poate continua.


duminică, 13 noiembrie 2016

Duminica seara

Cred ca am doar un moment "down". Sper sa fie doar atat. Simt azi ca nu voi scapa niciodata de depresie. Azi mi-a fost foarte rau. Imi vine din nou sa plang din senin. Aceeasi vesnica problema, cu un nou stimulent care a aparut zilele acestea si m-a lovit din nou in patternurile mele care se incapataneaza sa ramana in mintea si in viata mea.
Si as vrea sa ma duc acum din senin si sa il iau in brate. Pe el, pe factorul meu perturbator. Sa il vad macar o ora, atat.
Ma uit in jur si vad numai factori perturbatori. Din care unul afecteaza mai mult decat celalalt. Si toti parca in acelasi fel, mai puternic sau mai slab.

Sunt oameni care, cu cat se simt mai rau, cu atat zambesc mai mult. E doar un mecanism de aparare uneori. Si zambesc atat de convingator incat nu ai cum sa ii intrebi serios ce se intampla cu ei. Pentru ca nu te vor lasa sa intri in drama lor, in suferinta lor. Pentru ca neaga si fata de ei insusi ca ceva ii doare. Desi stiu si sunt siguri ca ceva nu merge ok, dar ei nu vor recunoaste in acel moment in care zambesc mult. Poate pentru ca efectiv e un moment in care simt ca pot zambi si pot face haz de viata lor. Sau poate pentru ca le e teama sa vorbeasca de suferinta lor, teama chiar cand nu e cazul. E un instinct de conservare, al animalului de laborator ranit cu un stimul si care nu mai vrea sa fie ranit, dar repeta comportamentul preventiv, chiar si in absenta stimulului. Ori, sau poate si in plus, societatea ne invata ca nu e ok sa ne aratam slabiciunea. Suntem exclusi daca aratam ceea ce e uman in noi.

Cred ca depresia m-a invatat ce e umanitatea.

va urma.

duminică, 9 octombrie 2016

Două gânduri

Am aflat de la o prietenă de o carte. „Cum să nu mori din dragoste”. Abia astept să citesc capitolele „Puterea afectivă o deține cel care are mai puțină nevoie de celălalt”, „Nu-ți idealiza iubitul; observă-l așa cum este, direct și fără menajamente”, „Dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au” și „Unele despărțiri sunt instructive; ele te învață ceea ce nu vrei să știi despre dragoste”. Nu sunt fană a cărților de psihologie practică, dar asta pare cam directă ți sper să ajute. Sper să apară una curând care să se numească „Cum să te lecuiești de a te îndrăgosti de persoane pe care le vezi la tv și/sau în reviste sau de personaje pe care le interpretează actorii și să crezi că lumea lor e perfectă și ideală și să îți dorești să fii actor ca să ajungi în lumea lor și să dorești șă te convingi că e o lume obișnuită, dar cât se poate de grea și dură pentru care nu ai fost <<instruit>> să faci parte din ea”. Am eu niște idei despre ce ar trebui scris în ea, dar e nevoie de cineva specializat care să știe șă le pună cap la cap și să le completeze. Ah, și mai vreau neapărat să citesc din prima carte mai sus menționată capitolul „Să te căsătorești cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert”.

Am vrut mereu să fiu model, manechin sau fotomodel, whatever, numai să fiu model. Am încercat, mi s-a spus că nu am încercat destul. Că nu am slăbit destul. Poate că problemele mele din interior mă împiedică să fiu atât de fotogenică. Poate nu am găsit/încercat să găsesc agenția potrivită. Sau poate mi-am dat seama că e o lume prea frivolă pentru mine. Sau poate am generalizat și nu am găsit segmentul potrivit în care să profesez. Sau, din nou, poate nu am încercat destul. Mi-am dorit mereu ca să scap de complexul de a fi prea înaltă. Complexul sau ideea insuflată încă din școala generală de oamenii de lângă mine. Ai să râzi, dar lucrurile astea au impact asupra unui copil. Dacă i s-ar fi spus în continuu că e gras, cum ar fi fost? Și, mă rog, găsisem lumea în care fetele își doreau să fie ca mine. Apoi lumea aceea m-a respins pentru că totuși restul fetelor nu erau ca mine și făceam discrepanță. Scriu asta pentru că e o prin spațiul românesc o fată cu care chiar am prezentat pe aceeași scenă și care a început să își ia avânt foarte mult în mediul online. Nu numai că avea o supercarieră de model la vârsta adolescenței. Nu numai că e superfotogenică. Nu era de ajuns ca să crăp de ciudă că eu nu sunt așa. Aseară am descoperit că un tip din scena românească adorat de multe fete și detestat de mine din motive personale, dar care mă atrage teribil așa încât sunt incredibil de intimidată dacă sunt în preajma lui (pentru că l-am cunoscut personal și am lucrat în preajma lui) crede despre tipa mai sus menționată că este tot-ce-se-poate-spune-despre-un-supermodel, someone-like-her, beauty, and whatever, nu scriu exact care sunt cuvintele pentru că nu vreau să spun cine sunt cei doi. Și stau și mă gândesc eu ce trebuie să mai fac? De fapt e cam târziu - ce trebuia să mai fi făcut?

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Mesaj

Mintea trebuie să îmi stea ocupată cu ceva. Sau nu. Nu mă mai împotrivesc a gândi la același lucru acum. Mă simt ca după furtună. Sau chiar sunt după furtună. Simt o umbră a ceea ce eram acum ceva vreme și felul in care imi merge mintea când e în repaos mi se pare cât de cât acceptabil. Cred că sunt în recuperare și asta e bine.
Acum ceva vreme scriam povestile mele doar când eram inconjurată de multă aglomerație, atunci aveam inspirație. Așa sunt eu, face parte din mine. Acum fac la fel.
Mă regăsesc pe zi ce trece, în fiecare întâmplare și am curajul de a mă confrunta cu ea într-un mod pașnic. Deja nu mă mai gândesc că gândesc prea mult. „Nu mai gândi așa mult”, „nu mai analiza așa mult” e parte din mine și voi trece și peste asta, sau nu, asta voi vedea cu timpul.
Avem nevoie să am pe cineva cât mai diferit de mine, dar ideea e să fie și persoana potrivită. Să mă simt acceptată. Poate pentru că eu nu mă accept? Pentru că sunt prea perfecționistă? Cred că da. Lucrul cu mine e pe drumul bun.
Acum o vreme gândeam că atunci când înaintezi să fii adult și treci de adolescență, e plictisitor, pentru că ai invățat tot despre tine, despre corpul tău, acesta nu se mai dezvoltă, ai terminat școala, nu mai ai ce învăța, intri într-o monotonie și deja ai copii și viața ta e a lor deja. Ce mare prostie gândeam. Eram copil. E așa frumoasă descoperirea sinelui, descoperirea continuă și explorarea propriului corp. Și a fi adult e frumos. Eu mă bucur, singură, de asta. Și nu mă mai gândesc că nu sunt în rândul lumii, că sunt diferită. E ciudat cum experiențele, simple întâlniri, sau câteodată simple cuvinte scrise în conversații în mediul virtual, cum ele te schimbă. Dar până la urmă oamenii - cum te schimbă ei, cum te influențează. Mi-am dorit să cresc prin el, să îl am alături sub orice formă ca să cresc prin el. Și nu mi-a fost alături decât la distanță pentru câteva minute numărate, limitate, și ecoul încă persistă.
Singurătatea, pentru mine, e ceva unic. Cred că sunt făcută să fiu singură. Îmi doresc să am amprentă asupra lumii, să dau înapoi ceva lumii dacă m-am născut, și cred că felul singur sau poate singuratic este modul de a o face. Lume, te rog nu mai încerca să mă schimbi cu forța, ca să fiu ca tine, dacă e vorba să mă schimb se va întâmpla cu timpul, cu fiecare experiență în parte! Lasă-mă așa cum sunt! Și îți voi da înapoi tot ce e mai frumos din mine.

vineri, 2 septembrie 2016

Post-factum

Curg valuri, valuri... Aș vrea să scriu poezii, să găsesc metafore ascunse în cotoloanele minții mele, care ies la iveală doar în timpul somnului... Mă chinui unoeri să le țin minte când mă trezesc, dar se risipesc repede. Câtă cenzură am în mine, nici nu știu și nu îmi vine să cred. 

Muzica aceasta comercială e o guilty pleasure pentru mine. Nu îmi spune nimic, dar îmi place să o ascult și să nu mă gândesc la nimic, doar să mă pierd în ritmul la care reacționez visceral. Așa că astăzi, sub influența ultimelor zile, plus altele, am avut în minte Acele tale, Carla's Dreams. Nu pentru că e o minunăție, ci pentru că versurile îmi spun ceva... Nu ca întreg, ci pe părți, bucată cu bucată, pun laolaltă sensuri care în acest moment sunt liniștitoare pentru mine, dulci-melancolice, care se simt ca o îmbrățișare, totuși ca o poveste care s-a desfășurat doar în mintea mea. Sunt versuri care cântă o dragoste pe care doar mi-am imaginat-o. Deși am amprenta sentimentului sfârșitului.

Am văzut un serial cu un tip care suferea de schizofrenie paranoidă, așa am aflat și eu puțin din cum e cu boala asta. Așa de asemănătoare cu el mă simt uneori, deși nu avem aceeași boală... Așa de multe lucruri s-au desfășurat și se desfășoară uneori doar în mintea mea, că îmi e atât de rușine să le scot la iveală... Am încercat să le spun într-un anumit context, dar mi s-a zis că trăiesc doar în vise, aproape că am fost acuzată, certată, ca pe un copil, și acum îmi e teamă să o spun. Dar încerc cât de cât. 

Azi m-am gândit la cum gândesc eu, cum cred că alții sunt ok, eu nu sunt ok. La cât nu mă accept așa cum sunt, ca să pot începe schimbări la mine. La cum rațional mă accept (cică), dar e ca și iertarea, nu e din inimă... 

Am încercat să îmi explic ultima perioadă. Din nou zic, prietena mea spune că m-a ajuns singurătatea. Și că a venit într-un moment al vieții în care aveam nevoie de speranță, și mi-a dat puțină apă la moară, apoi e normal să reacționez așa. 

Sunt supărată. Încerc să îmi justific comportamentul, dar până la urmă, nu am de ce să îl justific. Așa mi s-a spus.

Simt că am greșit...

miercuri, 31 august 2016

Evaluare parțială

Scriu acum și de fapt nu ar trebui sa scriu. Cum de fapt nu ar fi trebuit să scriu. Ar trebui să nu mă dezic de idealul meu DSI Stella Gibson și să mă abțin. Dar poate idealul e doar un ideal și filmul rămâne film... Nu mă pot înstrăina de modelul meu personal. Cel puțin nu deocamdată. Dar am presupus că ceva măcar mă îndreptățește... Cred încă. Corect sau nu.

Poate că încă nu cunosc toate regulile nescrise...

Urăsc să fiu amăgită. Să mi se atragă atenția, ca să spun decent, apoi să nu mai știu nimic, să fie lăsat totul baltă. Și fac urât. Dau deja o bilă neagră și nu o iau înapoi.

Îmi pun prea multe probleme?

Dar oare eu nu mă aprind repede? Eu nu am gânduri ascunse care stau latente gata să izbucnească?

Recunosc, cum a zis și o prietenă, m-a ajuns singurătatea. Dar nu numai asta e problema. Problema e că urăsc tăcerea (curios fapt, pentru o persoană ca mine), urăsc să nu am o concluzie, o evaluare parțială sau finală, urăsc să nu comunic.

Dar lasă că mă fac eu mare...

vineri, 26 august 2016

În afara gardului.

Cineva care m-a cunoscut foarte îndeaproape mi-a zis că observă că am o nevoie mare să fiu iubită. Că cei pe care i-am întâlnit până acum în viața mea nu au făcut decât să accentueze acele issues pe care le am și de care am ajuns să fiu până la urmă conștientă, deși nu știu cum să le rezolv - cel mai probabil cu ajutor specializat. E mult prea intim să povestesc experiențele mele cu ei, nu o voi face.

Dacă ai urmărit până acum blogul meu (deși nici eu nu mai știu ce postări am lăsat și ce am șters), poate ai văzut că nu îmi doresc să fiu dependentă de nimeni, mai ales ca femeie într-o lume a bărbaților. Modelele de cuplu în lumea de azi sunt altfel. Femeile vor să fie independente, unele dintre ele sunt, dar trăind în lumea care, repet, ESTE a bărbaților, ei se adaptează lor și își schimbă comportamentul în cuplu. O simplă remarcă.

Tonul părerilor despre diferite statuturi ale femeii în societate se dă tot după cum se află ea sau nu în proprietatea bărbatului.

duminică, 21 august 2016

Nostalgii, planuri, dorințe

Am învățat că să fii femeie e mai greu decât ar trebui, într-o lume a bărbaților. Împrejurările m-au convins că personaje ca DS Stella Gipson, deși fictive, ar trebui să fie cât se poate de reale. Modelul lor de femeie e cel care ar trebui învățat.

Mi-aș dori să trăiesc în acele triburi matriarhale. Doamne, dacă mă mai nasc o dată, vreau să mă nasc acolo.

Pe copila mea o voi învăța să fie puternică. Să își știe poziția în viață și societate, să aibă principii, să fie independentă, să dea cu flit când e cazul, să nu tânjească, să nu cadă pradă când nu ar trebui, să știe când să spună nu, să seducă fără regrete, să iubească doar când e pregătită, să nu se arunce după val, să ceară de la viață exact cât merită și mai mult, să aibă încredere că poate duce oricât i se va da, să privească și să cucerească, să știe exact când ceea ce întâlnește merită implicarea ei prețioasă. Și să fie dreaptă, modestă, puternică.


E greu să înveți singur.

sâmbătă, 30 iulie 2016

Welcome... back?

Am fost într-o relație on and off cu blogul meu de-a lungul timpului. Ultima dată când l-am închis nici nu vreau să îmi amintesc ce s-a întâmplat. Majoritatea postărilor pe care le-am scris nu mă mai reprezintă, dar le las aici, ca să fie ceva pe pagină, să nu pară că e abia început.

S-au întâmplat multe de atunci. Mă simteam și bine fără blog, chiar foarte liberă și fără obligații, dar acum am simțit nevoia de ceva... Poate e din cauza nevoii ăleia de afecțiune la care mă gândeam zilele astea...

Am reînceput blogul ca să mă descarc de o energie care mă copleșeste, și nu credeam că mă va afecta atât de mult, chiar credeam că e o joacă.

Mă consider un om toxic. Sunt o depresivă care nu poate fi normală fără pastile, când deschid gura față de puținele persoane care sunt alături de mine, mă plâng de duverse chestii. Mai tot timpul. Am puțini prieteni apropiați și am impresia că pe unii îi folosesc doar ca să mă plâng lor. Aș vrea să le explic că aștept de la ei să îmi împrumute măcar o parte din puterea pe care o au de a merge cu lucrurile, cu viața, mai departe. Aș vrea să le zic că le fac un compliment de fiecare dată când mă plâng lor, pentru că îi văd adulți. Eu încă mă văd un copil amărât. Și ajungem la cât de inferioară mă simt față de alții. Am fost la un terapeut acum ceva vreme, nu vreau să îmi amintesc multe despre el, căruia când i-am spus că nu mă simt demnă de atenția care mi se acordă, a izbucnit în hohote de râs. Deh, metoda lui de terapie. Eu am izbucnit în plâns atunci...

Și cu toate astea nu vreau milă. Îmi port sentimentele cu demnitate. E un paradox. Sunt orgolioasă, mă consider inferioară, dar nu vreau să îi fie nimănui milă de mine.

De ce spun că eu nu sunt normală. Pentru că uneori în mintea mea lucrurile merg în secvențe, și fiecare lucru devine incredibil de greu de făcut - ca să mă dau jos din pat să mănânc implică să mă ridic de spate, să pun ambele picioare pe podea, să mă ridic din pat, să pășesc spre bucătărie, să deschid frigiderul, să mă hotărăsc ce să mănânc, uneori chiar să gătesc, să tai cu cuțitul, să iau dumicați, să mestec. Nu fac mișto. Emo-style descris are un nume, anterior menționat. În plus, anxietatea îmi domină viața mai mult decât îți poți imagina. Și chiar și mai în plus, modul defectuos de gândire care îmi guvernează viața...

Și sunt momente în care vreau doar să plâng... Acum am noroc, singurătatea apăsătoare pe care o simțeam în cele zece luni petrecute în Londra a trecut, dar de fiecare dată găsesc eu momente.

Și vin uneori persoane care îmi derutează viața. Cu siguranță de sine, cu îndrăzneală, cu avânt. Am mai simțit-o, dar de fiecare dată e altfel. Pentru că și eu sunt de fiecare dată alta, odată cu timpul. Și să simt și eu îndrăzneață.

Am mai spus că nu cred în regrete, în concept, în ideea în sine, pentru un simplu motiv: nu poți fi altul decât cel care ești în acel moment, iar lucrurile se întâmplă sau nu într-un anumit moment pentru că tu ai fost sau nu pregătit. Nu pot să am regrete pentru că asta înseamnă să nu mă accept pe mine așa cum sunt, și crede-mă că am bătut cale lungă pe la psihologi și psihiatri ca să ajung la mica asta sănătoasă care să îmi facă viața mai bună, cât de cât.

Și nu îmi e rușine să dau frâu liber și să mă avânt. Doar că singurul lucru care mă trage în urmă e felul în care mă percep.