sâmbătă, 10 septembrie 2016

Mesaj

Mintea trebuie să îmi stea ocupată cu ceva. Sau nu. Nu mă mai împotrivesc a gândi la același lucru acum. Mă simt ca după furtună. Sau chiar sunt după furtună. Simt o umbră a ceea ce eram acum ceva vreme și felul in care imi merge mintea când e în repaos mi se pare cât de cât acceptabil. Cred că sunt în recuperare și asta e bine.
Acum ceva vreme scriam povestile mele doar când eram inconjurată de multă aglomerație, atunci aveam inspirație. Așa sunt eu, face parte din mine. Acum fac la fel.
Mă regăsesc pe zi ce trece, în fiecare întâmplare și am curajul de a mă confrunta cu ea într-un mod pașnic. Deja nu mă mai gândesc că gândesc prea mult. „Nu mai gândi așa mult”, „nu mai analiza așa mult” e parte din mine și voi trece și peste asta, sau nu, asta voi vedea cu timpul.
Avem nevoie să am pe cineva cât mai diferit de mine, dar ideea e să fie și persoana potrivită. Să mă simt acceptată. Poate pentru că eu nu mă accept? Pentru că sunt prea perfecționistă? Cred că da. Lucrul cu mine e pe drumul bun.
Acum o vreme gândeam că atunci când înaintezi să fii adult și treci de adolescență, e plictisitor, pentru că ai invățat tot despre tine, despre corpul tău, acesta nu se mai dezvoltă, ai terminat școala, nu mai ai ce învăța, intri într-o monotonie și deja ai copii și viața ta e a lor deja. Ce mare prostie gândeam. Eram copil. E așa frumoasă descoperirea sinelui, descoperirea continuă și explorarea propriului corp. Și a fi adult e frumos. Eu mă bucur, singură, de asta. Și nu mă mai gândesc că nu sunt în rândul lumii, că sunt diferită. E ciudat cum experiențele, simple întâlniri, sau câteodată simple cuvinte scrise în conversații în mediul virtual, cum ele te schimbă. Dar până la urmă oamenii - cum te schimbă ei, cum te influențează. Mi-am dorit să cresc prin el, să îl am alături sub orice formă ca să cresc prin el. Și nu mi-a fost alături decât la distanță pentru câteva minute numărate, limitate, și ecoul încă persistă.
Singurătatea, pentru mine, e ceva unic. Cred că sunt făcută să fiu singură. Îmi doresc să am amprentă asupra lumii, să dau înapoi ceva lumii dacă m-am născut, și cred că felul singur sau poate singuratic este modul de a o face. Lume, te rog nu mai încerca să mă schimbi cu forța, ca să fiu ca tine, dacă e vorba să mă schimb se va întâmpla cu timpul, cu fiecare experiență în parte! Lasă-mă așa cum sunt! Și îți voi da înapoi tot ce e mai frumos din mine.

luni, 5 septembrie 2016

vineri, 2 septembrie 2016

Post-factum

Curg valuri, valuri... Aș vrea să scriu poezii, să găsesc metafore ascunse în cotoloanele minții mele, care ies la iveală doar în timpul somnului... Mă chinui unoeri să le țin minte când mă trezesc, dar se risipesc repede. Câtă cenzură am în mine, nici nu știu și nu îmi vine să cred. 

Muzica aceasta comercială e o guilty pleasure pentru mine. Nu îmi spune nimic, dar îmi place să o ascult și să nu mă gândesc la nimic, doar să mă pierd în ritmul la care reacționez visceral. Așa că astăzi, sub influența ultimelor zile, plus altele, am avut în minte Acele tale, Carla's Dreams. Nu pentru că e o minunăție, ci pentru că versurile îmi spun ceva... Nu ca întreg, ci pe părți, bucată cu bucată, pun laolaltă sensuri care în acest moment sunt liniștitoare pentru mine, dulci-melancolice, care se simt ca o îmbrățișare, totuși ca o poveste care s-a desfășurat doar în mintea mea. Sunt versuri care cântă o dragoste pe care doar mi-am imaginat-o. Deși am amprenta sentimentului sfârșitului.

Am văzut un serial cu un tip care suferea de schizofrenie paranoidă, așa am aflat și eu puțin din cum e cu boala asta. Așa de asemănătoare cu el mă simt uneori, deși nu avem aceeași boală... Așa de multe lucruri s-au desfășurat și se desfășoară uneori doar în mintea mea, că îmi e atât de rușine să le scot la iveală... Am încercat să le spun într-un anumit context, dar mi s-a zis că trăiesc doar în vise, aproape că am fost acuzată, certată, ca pe un copil, și acum îmi e teamă să o spun. Dar încerc cât de cât. 

Azi m-am gândit la cum gândesc eu, cum cred că alții sunt ok, eu nu sunt ok. La cât nu mă accept așa cum sunt, ca să pot începe schimbări la mine. La cum rațional mă accept (cică), dar e ca și iertarea, nu e din inimă... 

Am încercat să îmi explic ultima perioadă. Din nou zic, prietena mea spune că m-a ajuns singurătatea. Și că a venit într-un moment al vieții în care aveam nevoie de speranță, și mi-a dat puțină apă la moară, apoi e normal să reacționez așa. 

Sunt supărată. Încerc să îmi justific comportamentul, dar până la urmă, nu am de ce să îl justific. Așa mi s-a spus.

Simt că am greșit...