sâmbătă, 30 iulie 2016

Welcome... back?

Am fost într-o relație on and off cu blogul meu de-a lungul timpului. Ultima dată când l-am închis nici nu vreau să îmi amintesc ce s-a întâmplat. Majoritatea postărilor pe care le-am scris nu mă mai reprezintă, dar le las aici, ca să fie ceva pe pagină, să nu pară că e abia început.

S-au întâmplat multe de atunci. Mă simteam și bine fără blog, chiar foarte liberă și fără obligații, dar acum am simțit nevoia de ceva... Poate e din cauza nevoii ăleia de afecțiune la care mă gândeam zilele astea...

Am reînceput blogul ca să mă descarc de o energie care mă copleșeste, și nu credeam că mă va afecta atât de mult, chiar credeam că e o joacă.

Mă consider un om toxic. Sunt o depresivă care nu poate fi normală fără pastile, când deschid gura față de puținele persoane care sunt alături de mine, mă plâng de duverse chestii. Mai tot timpul. Am puțini prieteni apropiați și am impresia că pe unii îi folosesc doar ca să mă plâng lor. Aș vrea să le explic că aștept de la ei să îmi împrumute măcar o parte din puterea pe care o au de a merge cu lucrurile, cu viața, mai departe. Aș vrea să le zic că le fac un compliment de fiecare dată când mă plâng lor, pentru că îi văd adulți. Eu încă mă văd un copil amărât. Și ajungem la cât de inferioară mă simt față de alții. Am fost la un terapeut acum ceva vreme, nu vreau să îmi amintesc multe despre el, căruia când i-am spus că nu mă simt demnă de atenția care mi se acordă, a izbucnit în hohote de râs. Deh, metoda lui de terapie. Eu am izbucnit în plâns atunci...

Și cu toate astea nu vreau milă. Îmi port sentimentele cu demnitate. E un paradox. Sunt orgolioasă, mă consider inferioară, dar nu vreau să îi fie nimănui milă de mine.

De ce spun că eu nu sunt normală. Pentru că uneori în mintea mea lucrurile merg în secvențe, și fiecare lucru devine incredibil de greu de făcut - ca să mă dau jos din pat să mănânc implică să mă ridic de spate, să pun ambele picioare pe podea, să mă ridic din pat, să pășesc spre bucătărie, să deschid frigiderul, să mă hotărăsc ce să mănânc, uneori chiar să gătesc, să tai cu cuțitul, să iau dumicați, să mestec. Nu fac mișto. Emo-style descris are un nume, anterior menționat. În plus, anxietatea îmi domină viața mai mult decât îți poți imagina. Și chiar și mai în plus, modul defectuos de gândire care îmi guvernează viața...

Și sunt momente în care vreau doar să plâng... Acum am noroc, singurătatea apăsătoare pe care o simțeam în cele zece luni petrecute în Londra a trecut, dar de fiecare dată găsesc eu momente.

Și vin uneori persoane care îmi derutează viața. Cu siguranță de sine, cu îndrăzneală, cu avânt. Am mai simțit-o, dar de fiecare dată e altfel. Pentru că și eu sunt de fiecare dată alta, odată cu timpul. Și să simt și eu îndrăzneață.

Am mai spus că nu cred în regrete, în concept, în ideea în sine, pentru un simplu motiv: nu poți fi altul decât cel care ești în acel moment, iar lucrurile se întâmplă sau nu într-un anumit moment pentru că tu ai fost sau nu pregătit. Nu pot să am regrete pentru că asta înseamnă să nu mă accept pe mine așa cum sunt, și crede-mă că am bătut cale lungă pe la psihologi și psihiatri ca să ajung la mica asta sănătoasă care să îmi facă viața mai bună, cât de cât.

Și nu îmi e rușine să dau frâu liber și să mă avânt. Doar că singurul lucru care mă trage în urmă e felul în care mă percep.