sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ce ne mai spun psihologii

Când aveam 16 spre 17 ani, din motive pe care nu le mai știu, am ales calea ong-urilor și am devenit voluntar la Fundația Tineri pentru Tineri. Știu sigur că era un grup fain de oameni, lângă care am rămas o lungă vreme și de la care am învățat destule lucruri și o parte din cum sunt acum se datorează acelei perioade. Mergeam în clasele de liceeni și le spuneam cum e cu educație pentru sănătate (HIV/SIDA, infecții cu transmitere sexuală, contracepție etc.). Ana Dm, așa cum îi spuneam noi, ne era și coleg voluntar, și formator, și în întâlnirile noastre săptămânale, nu o singură dată spunea o maximă după care se ghidează ea în activitatea ei de voluntar la TpT: „M-am întrebat multă vreme de ce nu face cineva ceva. Apoi am înțeles că acel cineva ar trebui să fiu și eu.” Sau cam așa ceva :), dar ideea e asta. Și ne mai spunea așa: dacă dintr-o clasă de 30 de elevi, 29 nu mă ascultă și măcar unul va înțelege de ce e important ceea ce spun și îți va schimba comportamentul, nu am vorbit degeaba. Am reținut asta și a devenit unul dintre principiile pe care eu mă ghidez în activitatea mea. Drept dovadă, am ales să lucrez în ong-uri și m-am ferit cât am putut de corporații și comercial.

Astăzi am avut o conversație cu cineva care se plângea de colegii de muncă și era frustrat din cauza asta, că el vrea să își facă meseria perfect și e înconjurat de idioți. Long story short, că a mers la un examen psihologic și a vorbit despre asta, iar psiholoaga respectivă i-a zis să o ia mai ușor, că nu o să schimbe el lumea. Și că asta e și concluzia lui acum, că avea dreptate psiholoaga, „că nu degeaba e psiholoagă”. De toată viața îl cunosc pe omul acesta și am ajuns la concluzia că spunându-i direct ce cred și confruntându-l, nu o să câștig nicio „bătălie”, ci numai subtil sau cu o decizie de la ceea ce el consideră „organe oficiale” (pentru că nu are încredere în mine, nu mă vede ca pe un om matur) se poate schimba, eu nu am cum să îl schimb. Așa că am tăcut, dar nu voi uita ce a spus și, poate cândva în ceasul al 12-lea, îi voi arăta că lucrurile nu sunt chiar cum spune el. Și nu pentru că o spun eu, ci pentru că mă uit în jur și nu sunt singura care a ajuns la această concluzie. Ci chiar și „oficialii” lui.

Nu e perfect ceea ce fac, aș fi ipocrită să spun că sunt o zână și eu fac numai ce e bine. Pe unele le scap din neștiință, pe altele pur și simplu nu am cum să le evit, sunt și eu tot om și îmi accept greșelile. În stadiul în care am ajuns ca lume, ca societate, ca economie, e câteodată imposibil. Dar contribuția mea și a altora ca mine o să ajute. Nu, nu o să schimb eu lumea în timpul vieții mele, dar, sincer, acea psiholoagă era o mediocră (și ca ea sunt atât de mulți...) care nu merita plătită la finalul ședinței și nu își merita numele și profesia. Cred eu. Cred că psihologii ar trebui să aibă și ei un jurământ al lui Hipocrat, dacă nu vrem să fim toți ipocriți.

Aș vrea să mai încep să scriu despre Trump vs. Hillary. Sau despre Biblie vs. instituția Bisericii & tălmăciri ale spuselor divine. Dar, curios, am ajuns și eu la aceeași concluzie cumva asemănătoare cu a psiholoagei, doar că în felul meu, și îi găsesc totuși o scuză în mediocritatea ei: poate a vrut să se refere la un principiu din Relații Publice (pentru că același om mă întreba ce căcat fac eu cu facultatea pe care am terminat-o, că uite, nu am făcut nimic). Acela al publicurilor și cui te adresezi în campania ta, iar cei pe care ar trebui să te concentrezi uneori (în funcție de „campanie”) sunt publicul latent, cei indecisi. În cazul meu, postarea aceasta este pentru acei oameni deschiși cu (măcar) minim de cunoștinte și care au capacitatea de a accepta o părere și care se lasă conduși de spusele unora ca acea psiholoagă, care se lasă dezamăgiți ușor și care nu au fost crescuți în spiritul „ai greșit? ai eșuat? ai învățat.”. Tu, acela care citești, învață să ai principii și ține cu dinții de ele, nu din încăpățânare, ci din siguranță de sine. Fii tolerant cu ceilalți, dar învață care îți este publicul-țintă ;). Iar snopul de bețe nu se rupe întreg deodată, ci iei fiecare nuia în parte și o rupi. Și lista de „clișee” poate continua.


duminică, 13 noiembrie 2016

Duminica seara

Cred ca am doar un moment "down". Sper sa fie doar atat. Simt azi ca nu voi scapa niciodata de depresie. Azi mi-a fost foarte rau. Imi vine din nou sa plang din senin. Aceeasi vesnica problema, cu un nou stimulent care a aparut zilele acestea si m-a lovit din nou in patternurile mele care se incapataneaza sa ramana in mintea si in viata mea.
Si as vrea sa ma duc acum din senin si sa il iau in brate. Pe el, pe factorul meu perturbator. Sa il vad macar o ora, atat.
Ma uit in jur si vad numai factori perturbatori. Din care unul afecteaza mai mult decat celalalt. Si toti parca in acelasi fel, mai puternic sau mai slab.

Sunt oameni care, cu cat se simt mai rau, cu atat zambesc mai mult. E doar un mecanism de aparare uneori. Si zambesc atat de convingator incat nu ai cum sa ii intrebi serios ce se intampla cu ei. Pentru ca nu te vor lasa sa intri in drama lor, in suferinta lor. Pentru ca neaga si fata de ei insusi ca ceva ii doare. Desi stiu si sunt siguri ca ceva nu merge ok, dar ei nu vor recunoaste in acel moment in care zambesc mult. Poate pentru ca efectiv e un moment in care simt ca pot zambi si pot face haz de viata lor. Sau poate pentru ca le e teama sa vorbeasca de suferinta lor, teama chiar cand nu e cazul. E un instinct de conservare, al animalului de laborator ranit cu un stimul si care nu mai vrea sa fie ranit, dar repeta comportamentul preventiv, chiar si in absenta stimulului. Ori, sau poate si in plus, societatea ne invata ca nu e ok sa ne aratam slabiciunea. Suntem exclusi daca aratam ceea ce e uman in noi.

Cred ca depresia m-a invatat ce e umanitatea.

va urma.

duminică, 9 octombrie 2016

Două gânduri

Am aflat de la o prietenă de o carte. „Cum să nu mori din dragoste”. Abia astept să citesc capitolele „Puterea afectivă o deține cel care are mai puțină nevoie de celălalt”, „Nu-ți idealiza iubitul; observă-l așa cum este, direct și fără menajamente”, „Dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au” și „Unele despărțiri sunt instructive; ele te învață ceea ce nu vrei să știi despre dragoste”. Nu sunt fană a cărților de psihologie practică, dar asta pare cam directă ți sper să ajute. Sper să apară una curând care să se numească „Cum să te lecuiești de a te îndrăgosti de persoane pe care le vezi la tv și/sau în reviste sau de personaje pe care le interpretează actorii și să crezi că lumea lor e perfectă și ideală și să îți dorești să fii actor ca să ajungi în lumea lor și să dorești șă te convingi că e o lume obișnuită, dar cât se poate de grea și dură pentru care nu ai fost <<instruit>> să faci parte din ea”. Am eu niște idei despre ce ar trebui scris în ea, dar e nevoie de cineva specializat care să știe șă le pună cap la cap și să le completeze. Ah, și mai vreau neapărat să citesc din prima carte mai sus menționată capitolul „Să te căsătorești cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert”.

Am vrut mereu să fiu model, manechin sau fotomodel, whatever, numai să fiu model. Am încercat, mi s-a spus că nu am încercat destul. Că nu am slăbit destul. Poate că problemele mele din interior mă împiedică să fiu atât de fotogenică. Poate nu am găsit/încercat să găsesc agenția potrivită. Sau poate mi-am dat seama că e o lume prea frivolă pentru mine. Sau poate am generalizat și nu am găsit segmentul potrivit în care să profesez. Sau, din nou, poate nu am încercat destul. Mi-am dorit mereu ca să scap de complexul de a fi prea înaltă. Complexul sau ideea insuflată încă din școala generală de oamenii de lângă mine. Ai să râzi, dar lucrurile astea au impact asupra unui copil. Dacă i s-ar fi spus în continuu că e gras, cum ar fi fost? Și, mă rog, găsisem lumea în care fetele își doreau să fie ca mine. Apoi lumea aceea m-a respins pentru că totuși restul fetelor nu erau ca mine și făceam discrepanță. Scriu asta pentru că e o prin spațiul românesc o fată cu care chiar am prezentat pe aceeași scenă și care a început să își ia avânt foarte mult în mediul online. Nu numai că avea o supercarieră de model la vârsta adolescenței. Nu numai că e superfotogenică. Nu era de ajuns ca să crăp de ciudă că eu nu sunt așa. Aseară am descoperit că un tip din scena românească adorat de multe fete și detestat de mine din motive personale, dar care mă atrage teribil așa încât sunt incredibil de intimidată dacă sunt în preajma lui (pentru că l-am cunoscut personal și am lucrat în preajma lui) crede despre tipa mai sus menționată că este tot-ce-se-poate-spune-despre-un-supermodel, someone-like-her, beauty, and whatever, nu scriu exact care sunt cuvintele pentru că nu vreau să spun cine sunt cei doi. Și stau și mă gândesc eu ce trebuie să mai fac? De fapt e cam târziu - ce trebuia să mai fi făcut?

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Mesaj

Mintea trebuie să îmi stea ocupată cu ceva. Sau nu. Nu mă mai împotrivesc a gândi la același lucru acum. Mă simt ca după furtună. Sau chiar sunt după furtună. Simt o umbră a ceea ce eram acum ceva vreme și felul in care imi merge mintea când e în repaos mi se pare cât de cât acceptabil. Cred că sunt în recuperare și asta e bine.
Acum ceva vreme scriam povestile mele doar când eram inconjurată de multă aglomerație, atunci aveam inspirație. Așa sunt eu, face parte din mine. Acum fac la fel.
Mă regăsesc pe zi ce trece, în fiecare întâmplare și am curajul de a mă confrunta cu ea într-un mod pașnic. Deja nu mă mai gândesc că gândesc prea mult. „Nu mai gândi așa mult”, „nu mai analiza așa mult” e parte din mine și voi trece și peste asta, sau nu, asta voi vedea cu timpul.
Avem nevoie să am pe cineva cât mai diferit de mine, dar ideea e să fie și persoana potrivită. Să mă simt acceptată. Poate pentru că eu nu mă accept? Pentru că sunt prea perfecționistă? Cred că da. Lucrul cu mine e pe drumul bun.
Acum o vreme gândeam că atunci când înaintezi să fii adult și treci de adolescență, e plictisitor, pentru că ai invățat tot despre tine, despre corpul tău, acesta nu se mai dezvoltă, ai terminat școala, nu mai ai ce învăța, intri într-o monotonie și deja ai copii și viața ta e a lor deja. Ce mare prostie gândeam. Eram copil. E așa frumoasă descoperirea sinelui, descoperirea continuă și explorarea propriului corp. Și a fi adult e frumos. Eu mă bucur, singură, de asta. Și nu mă mai gândesc că nu sunt în rândul lumii, că sunt diferită. E ciudat cum experiențele, simple întâlniri, sau câteodată simple cuvinte scrise în conversații în mediul virtual, cum ele te schimbă. Dar până la urmă oamenii - cum te schimbă ei, cum te influențează. Mi-am dorit să cresc prin el, să îl am alături sub orice formă ca să cresc prin el. Și nu mi-a fost alături decât la distanță pentru câteva minute numărate, limitate, și ecoul încă persistă.
Singurătatea, pentru mine, e ceva unic. Cred că sunt făcută să fiu singură. Îmi doresc să am amprentă asupra lumii, să dau înapoi ceva lumii dacă m-am născut, și cred că felul singur sau poate singuratic este modul de a o face. Lume, te rog nu mai încerca să mă schimbi cu forța, ca să fiu ca tine, dacă e vorba să mă schimb se va întâmpla cu timpul, cu fiecare experiență în parte! Lasă-mă așa cum sunt! Și îți voi da înapoi tot ce e mai frumos din mine.

vineri, 2 septembrie 2016

Post-factum

Curg valuri, valuri... Aș vrea să scriu poezii, să găsesc metafore ascunse în cotoloanele minții mele, care ies la iveală doar în timpul somnului... Mă chinui unoeri să le țin minte când mă trezesc, dar se risipesc repede. Câtă cenzură am în mine, nici nu știu și nu îmi vine să cred. 

Muzica aceasta comercială e o guilty pleasure pentru mine. Nu îmi spune nimic, dar îmi place să o ascult și să nu mă gândesc la nimic, doar să mă pierd în ritmul la care reacționez visceral. Așa că astăzi, sub influența ultimelor zile, plus altele, am avut în minte Acele tale, Carla's Dreams. Nu pentru că e o minunăție, ci pentru că versurile îmi spun ceva... Nu ca întreg, ci pe părți, bucată cu bucată, pun laolaltă sensuri care în acest moment sunt liniștitoare pentru mine, dulci-melancolice, care se simt ca o îmbrățișare, totuși ca o poveste care s-a desfășurat doar în mintea mea. Sunt versuri care cântă o dragoste pe care doar mi-am imaginat-o. Deși am amprenta sentimentului sfârșitului.

Am văzut un serial cu un tip care suferea de schizofrenie paranoidă, așa am aflat și eu puțin din cum e cu boala asta. Așa de asemănătoare cu el mă simt uneori, deși nu avem aceeași boală... Așa de multe lucruri s-au desfășurat și se desfășoară uneori doar în mintea mea, că îmi e atât de rușine să le scot la iveală... Am încercat să le spun într-un anumit context, dar mi s-a zis că trăiesc doar în vise, aproape că am fost acuzată, certată, ca pe un copil, și acum îmi e teamă să o spun. Dar încerc cât de cât. 

Azi m-am gândit la cum gândesc eu, cum cred că alții sunt ok, eu nu sunt ok. La cât nu mă accept așa cum sunt, ca să pot începe schimbări la mine. La cum rațional mă accept (cică), dar e ca și iertarea, nu e din inimă... 

Am încercat să îmi explic ultima perioadă. Din nou zic, prietena mea spune că m-a ajuns singurătatea. Și că a venit într-un moment al vieții în care aveam nevoie de speranță, și mi-a dat puțină apă la moară, apoi e normal să reacționez așa. 

Sunt supărată. Încerc să îmi justific comportamentul, dar până la urmă, nu am de ce să îl justific. Așa mi s-a spus.

Simt că am greșit...

miercuri, 31 august 2016

Evaluare parțială

Scriu acum și de fapt nu ar trebui sa scriu. Cum de fapt nu ar fi trebuit să scriu. Ar trebui să nu mă dezic de idealul meu DSI Stella Gibson și să mă abțin. Dar poate idealul e doar un ideal și filmul rămâne film... Nu mă pot înstrăina de modelul meu personal. Cel puțin nu deocamdată. Dar am presupus că ceva măcar mă îndreptățește... Cred încă. Corect sau nu.

Poate că încă nu cunosc toate regulile nescrise...

Urăsc să fiu amăgită. Să mi se atragă atenția, ca să spun decent, apoi să nu mai știu nimic, să fie lăsat totul baltă. Și fac urât. Dau deja o bilă neagră și nu o iau înapoi.

Îmi pun prea multe probleme?

Dar oare eu nu mă aprind repede? Eu nu am gânduri ascunse care stau latente gata să izbucnească?

Recunosc, cum a zis și o prietenă, m-a ajuns singurătatea. Dar nu numai asta e problema. Problema e că urăsc tăcerea (curios fapt, pentru o persoană ca mine), urăsc să nu am o concluzie, o evaluare parțială sau finală, urăsc să nu comunic.

Dar lasă că mă fac eu mare...

vineri, 26 august 2016

În afara gardului.

Cineva care m-a cunoscut foarte îndeaproape mi-a zis că observă că am o nevoie mare să fiu iubită. Că cei pe care i-am întâlnit până acum în viața mea nu au făcut decât să accentueze acele issues pe care le am și de care am ajuns să fiu până la urmă conștientă, deși nu știu cum să le rezolv - cel mai probabil cu ajutor specializat. E mult prea intim să povestesc experiențele mele cu ei, nu o voi face.

Dacă ai urmărit până acum blogul meu (deși nici eu nu mai știu ce postări am lăsat și ce am șters), poate ai văzut că nu îmi doresc să fiu dependentă de nimeni, mai ales ca femeie într-o lume a bărbaților. Modelele de cuplu în lumea de azi sunt altfel. Femeile vor să fie independente, unele dintre ele sunt, dar trăind în lumea care, repet, ESTE a bărbaților, ei se adaptează lor și își schimbă comportamentul în cuplu. O simplă remarcă.

Tonul părerilor despre diferite statuturi ale femeii în societate se dă tot după cum se află ea sau nu în proprietatea bărbatului.

duminică, 21 august 2016

Nostalgii, planuri, dorințe

Am învățat că să fii femeie e mai greu decât ar trebui, într-o lume a bărbaților. Împrejurările m-au convins că personaje ca DS Stella Gipson, deși fictive, ar trebui să fie cât se poate de reale. Modelul lor de femeie e cel care ar trebui învățat.

Mi-aș dori să trăiesc în acele triburi matriarhale. Doamne, dacă mă mai nasc o dată, vreau să mă nasc acolo.

Pe copila mea o voi învăța să fie puternică. Să își știe poziția în viață și societate, să aibă principii, să fie independentă, să dea cu flit când e cazul, să nu tânjească, să nu cadă pradă când nu ar trebui, să știe când să spună nu, să seducă fără regrete, să iubească doar când e pregătită, să nu se arunce după val, să ceară de la viață exact cât merită și mai mult, să aibă încredere că poate duce oricât i se va da, să privească și să cucerească, să știe exact când ceea ce întâlnește merită implicarea ei prețioasă. Și să fie dreaptă, modestă, puternică.


E greu să înveți singur.

sâmbătă, 30 iulie 2016

Welcome... back?

Am fost într-o relație on and off cu blogul meu de-a lungul timpului. Ultima dată când l-am închis nici nu vreau să îmi amintesc ce s-a întâmplat. Majoritatea postărilor pe care le-am scris nu mă mai reprezintă, dar le las aici, ca să fie ceva pe pagină, să nu pară că e abia început.

S-au întâmplat multe de atunci. Mă simteam și bine fără blog, chiar foarte liberă și fără obligații, dar acum am simțit nevoia de ceva... Poate e din cauza nevoii ăleia de afecțiune la care mă gândeam zilele astea...

Am reînceput blogul ca să mă descarc de o energie care mă copleșeste, și nu credeam că mă va afecta atât de mult, chiar credeam că e o joacă.

Mă consider un om toxic. Sunt o depresivă care nu poate fi normală fără pastile, când deschid gura față de puținele persoane care sunt alături de mine, mă plâng de duverse chestii. Mai tot timpul. Am puțini prieteni apropiați și am impresia că pe unii îi folosesc doar ca să mă plâng lor. Aș vrea să le explic că aștept de la ei să îmi împrumute măcar o parte din puterea pe care o au de a merge cu lucrurile, cu viața, mai departe. Aș vrea să le zic că le fac un compliment de fiecare dată când mă plâng lor, pentru că îi văd adulți. Eu încă mă văd un copil amărât. Și ajungem la cât de inferioară mă simt față de alții. Am fost la un terapeut acum ceva vreme, nu vreau să îmi amintesc multe despre el, căruia când i-am spus că nu mă simt demnă de atenția care mi se acordă, a izbucnit în hohote de râs. Deh, metoda lui de terapie. Eu am izbucnit în plâns atunci...

Și cu toate astea nu vreau milă. Îmi port sentimentele cu demnitate. E un paradox. Sunt orgolioasă, mă consider inferioară, dar nu vreau să îi fie nimănui milă de mine.

De ce spun că eu nu sunt normală. Pentru că uneori în mintea mea lucrurile merg în secvențe, și fiecare lucru devine incredibil de greu de făcut - ca să mă dau jos din pat să mănânc implică să mă ridic de spate, să pun ambele picioare pe podea, să mă ridic din pat, să pășesc spre bucătărie, să deschid frigiderul, să mă hotărăsc ce să mănânc, uneori chiar să gătesc, să tai cu cuțitul, să iau dumicați, să mestec. Nu fac mișto. Emo-style descris are un nume, anterior menționat. În plus, anxietatea îmi domină viața mai mult decât îți poți imagina. Și chiar și mai în plus, modul defectuos de gândire care îmi guvernează viața...

Și sunt momente în care vreau doar să plâng... Acum am noroc, singurătatea apăsătoare pe care o simțeam în cele zece luni petrecute în Londra a trecut, dar de fiecare dată găsesc eu momente.

Și vin uneori persoane care îmi derutează viața. Cu siguranță de sine, cu îndrăzneală, cu avânt. Am mai simțit-o, dar de fiecare dată e altfel. Pentru că și eu sunt de fiecare dată alta, odată cu timpul. Și să simt și eu îndrăzneață.

Am mai spus că nu cred în regrete, în concept, în ideea în sine, pentru un simplu motiv: nu poți fi altul decât cel care ești în acel moment, iar lucrurile se întâmplă sau nu într-un anumit moment pentru că tu ai fost sau nu pregătit. Nu pot să am regrete pentru că asta înseamnă să nu mă accept pe mine așa cum sunt, și crede-mă că am bătut cale lungă pe la psihologi și psihiatri ca să ajung la mica asta sănătoasă care să îmi facă viața mai bună, cât de cât.

Și nu îmi e rușine să dau frâu liber și să mă avânt. Doar că singurul lucru care mă trage în urmă e felul în care mă percep.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Depresia - ca să înțelegi ce se întâmplă

M-am gândit că nu este moment mai bun să scriu despre depresie decât atunci când simt că mă prăvălesc din nou. Sincer, deschis, dar decent în limbaj și exprimare.
De ce sunt rău acum? Pentru că am secat rezervele de energie pentru relațiile mele interumane, mai ales cele apropiate, pentru că singurele persoane cu care pot vorbi ceva confidențe și am curajul să le spun sunt la mii de kilometri distanță, pentru că sunt jignită în propria casă și nu găsesc răspuns, pentru că în curând voi rămâne falită ca să îmi urmez visul - singură. Din toate punctele de vedere. Singură.
Simt singurătatea cum îmi arde măduva oaselor și articulațiile și pieptul.

Am descris posibila cauză și simptomele pe care le am. Ce să zic mai mult? Că sunt în anumite perioade în care sunt vulnerabilă, ăsta e cursul perioadelor mele. Dacă în aceste perioade se întâmplă să vină un stimul distructiv destul de puternic, care să mă lovească în ceva care e destul de important pentru mine, e greu să mă redresez, mai ales când în capul meu vuiește în continuu că e un moft ceea ce simt eu, că sunt leneșă, că pur și simplu eu sunt de vină că nu se întâmplă ceea ce vreau eu să se întâmple în viața mea. Și atunci cad ca un copil și spun: dacă nu pot să merg mai departe? Dacă simt că îmi arde măduva oaselor, ce sa fac? Poate chiar îmi arde... Chiar nu vrei să știi de ce mă arde?

Recapitulare: Există un mod de gândire deficitar care, cu timpul, la un stimul puternic care afectează negativ spre dezastruos mintea, scade imunitatea psihică. Netratată, această imunitate scade din ce în ce cu alte ocazii când este afectată negativ. Și problema devine din ce în ce mai complicată.

E greu să explici ceva de genul ăsta, mai ales când abia îți găsești cuvinte să îți vorbești ție însuți în gând. Pur și simplu vrei ca lucrurile să meargă foarte lent, sau eventual să stea, fără să mai mergi nicăieri mai departe. Să existe un buton prin care să oprești totul. Am citit azi despre o fată care se ura că se trezea dimineața. Nici eu nu sunt departe de asta. Am mai citit despre cineva care credea că punctul în care a început vindecarea ei a fost momentul în care problema ei a primit un nume - depresie - și, astfel, a putut despărți personalitatea ei de afecțiune.

Gândurile îmi sar de la unul la altul. De la mesele care trebuiau să fie mai consistente pentru mine azi, la părul care îmi cade tot mai mult, la cât aud din toate părțile că nu ar mai trebui să mă simt așa, că eu nu fac destule eforturi pentru ca viața mea să se schimbe în bine. Pentru toate sfaturile care ar putea apărea în urma acestei postări vă transmit pe această cale: nu am nevoie de sfaturi și nici de compasiune și nici de critici. De aia aveam reticențe că poate mai bine nu scriam pe blog, pentru că risc să primesc aceleași răspunsuri ca în viața reală.

Acum că m-am și enervat pe lângă cum mă simțeam, am să închei acum postarea asta, cum ar spune Loredana, să fie „ca un preludiu fără finalizare”.

marți, 11 noiembrie 2014

The joy I am not used to feel

(excuse me if I make any mistakes in writing, English is not my first language)

I just found out that my dearest Andrew Solomon posted an article of mine ( http://marcott-age.blogspot.ro/2014/10/homo-depresius.html ) and the unfortunate me can't think of anything else but the comment he got that I didn't write about his book, the Noonday Demon, but about me coming out of depression.
I feel miserable. After the exhausting feeling of joy and pride I felt, now I fall at the buttom of the gap.

I feel miserable.

Let me explain. And let me talk about Noonday Demon.

Andrew Solomon was in Romania when I was in my darkest episode. I wanted to die, I wanted to just lay in bed and never wake up, I was suffering too much to go to the high sky abandoned  building at Armeneasca to jump, which was my plan, while thinking jumping facing the sky or facing the ground. I wanted to die in sleep and was extremely afraid of dying at the same time. I kept telling myself that I am strong enough to ask for help then. After that I cried again. The thought that people I know would laugh at me that I am a crazy nuts, Emo style, buttom of society, failure, repugnant, just paralized me.
Few weeks before this I bought I book after a public recommendation, and the book was The Noonday Demon. I started reading it, although my concentration was very low - I said that a whole book about depression would make me feel better.

What I found was relief. When I read Andrew Solomon's words about the pain he felt, it was an analgesic for my pain. And I got to feel that I had a personal conversation with him. It was only his speech in my mind. And I realised that this is what I was looking for - someone to understand me and my pain. And there he was, in a book. And I understood the power of the community. They can torn you down as most of the people surrounding us in our society do, and they can lift you up when you most need.


Andrew Solomon was not the only one who helped me, there were these wonderful people on an online forum that I don't feel ready to write its name yet. But I found a community. They are such wonderful opened people that I absolutely love from the buttom of my heart.

So if we suffer from depression, let's just get together and raise some awareness. When we are in our darkest moments, we can't even help ourselves, so we can understand that these people can't feel like helping anyone, but us, who are better, let's speak louder.

The subject of this post is the joy. Why the joy? Because when I felt like confessing about suffering of depression, I felt like I want people to know and I have people to thank - and one of them is Andrew Solomon other ones are the people who treat me and my dearest friend Neil :). The joy I felt when I took that decission was unimaginable few months ago. I told myself that this is just too much joy for me to percieve. I feel the taste of the joy like someone who's been living on the streets since he was born and now gets a confortable bed to sleep.

So what to do with the joy?... I am not used to feeling it and I feel awkward about it.

But joy IS allowed to me as it's allowed to everyone else.

luni, 3 noiembrie 2014

Before I sleep

Stopping by Woods on a Snowy Evening

By Robert Frost
(source)

Whose woods these are I think I know.   
His house is in the village though;   
He will not see me stopping here   
To watch his woods fill up with snow.   

My little horse must think it queer   
To stop without a farmhouse near   
Between the woods and frozen lake   
The darkest evening of the year.   

He gives his harness bells a shake   
To ask if there is some mistake.   
The only other sound’s the sweep   
Of easy wind and downy flake.   

The woods are lovely, dark and deep,   
But I have promises to keep,   
And miles to go before I sleep,   
And miles to go before I sleep.
 

luni, 27 octombrie 2014

Homo depresivus

Îmi doresc ca această postare să vină ca o etapă a devenirii mele. Acesta e un moment destul de important pentru mine și cred (în sfârșit) că sunt destul de curajoasă ca să scriu. Nu știu exact cui scriu, dar știu că vreau să fie scris. Bineînțeles îmi asum riscul de a fi banalizat și tabloidizat-gen mesajul meu, dar nu îmi pasă. Altă modalitate nu am de ales. Poate că mă cred prea importantă, dar tot nu-mi pasă - cred că am dreptul.

Pentru toți și toate - sufăr de depresie. Moderată spre majoră, am trecut prin căderi psihice, iar ultima aproape m-a pus la pământ. Am încercat tratamente din 2009 cu diverși, dar abia anul acesta am ajuns la oamenii care mă ajută să mă vindec. Fac psihoterapie și iau tratament (din cauza tratamentului vă rog să nu îmi mai oferiți alcool pentru că nu pot consuma).

A fost greu? - vă întrebați poate (sau nu). Nu știu, a venit ca o sclipire. Mi-am zis „azi am să scriu” și nu îmi pasă ce iese din asta. Nu mai sunt într-un sătuc în care oamenii să nu știe ce-i aia și să mă creadă nebună sau să nu mă ia în seamă - nu, aș spune, sunt într-un ditamai orașul în care atitudinile nu sunt altele. Scriu aici pentru că oamenii nu știu ce-i aia depresie, pentru că mass-media nu se sinchisește să fie profesionistă și să ofere detalii coerente, pentru că familiei mele îi e frică să accepte, pentru că penultimul psihiatru la care am fost (ȘI CARE A FOST CAUZA ULTIMEI CĂDERI PSIHICE) m-a sfătuit să nu spun nimănui pentru că nu mă vor înțelege și voi avea stigmatul de bolnavă psihic - ceea ce înseamnă automat că am să-i atac sau ceva, că sunt nebună cu care nu au ce discuta, că oricum nu mă ridic la nivelul lor de Homo Sapiens. Aflați că nu aveți ce căuta în preajma mea dacă îmi dau seama că așa gândiți. Am dreptul să nu vă vreau în preajma mea, până când și eu voi deveni mai tolerantă (?) la respingerea altora (atentie! nu neștiința, ci respingerea; una e să nu știi, alta să nu vrei să afli).

Vreau prin acest mesaj să fiu alături de oamenii care suferă și ei cum am suferit și încă se mai întâmplă să mai cad în capcană. Vreau și eu, neica Nimeni în drum, să mă alătur tuturor din lume care nu vor să mai ascundă sub preș problema care ne afectează deopotrivă pe toți, nu numai pe noi cei bolnavi. Vreau ca, prin mine, măcar o persoană, în curând, să nu mai gândească în termeni de „psiho-pupu”, „spitalul de nebuni” sau alte bazaconii. Vreau prin mesajul asta să mă recompensez pentru toată lupta interioară și să merg mai departe.

Nu vreau mila nimănui, nu vreau ca nimeni să nu-și schimbe voit atitudinea față de mine pentru că sunt bolnavă - va veni din respingere și stigmat. Încă nu am căpătat toleranță la așa ceva. Te rog pe tine, cel care te încadrezi în această categorie, ca mai bine să mă ocolești. Nu îți voi purta resentimente dacă te retragi subtil.

Gata, atât.

duminică, 3 august 2014

N-am mai publicat de mult.
Oricum sunt din nou anesteziată din multe puncte de vedere, de data asta sper că e de bine. Simt că e de bine.
Am redeschis blogul cu un singur scop, la momentul lui. Apoi n-am mai scris pentru ca am refuzat să alimentez conexiunile. Fac asta azi pentru că azi mă simt puternică. Puternică să mă simt la distanță, puternică să iau contact și să nu mă afecteze, puternică să îmi duc mai departe viața, să scriu cuvintele astea, să mă uit la mine și să zic că tot ce am făcut bun până acum, și rău, am făcut cu forțele proprii și, după lungi căutări, dintr-o dată văd mai clar. Și totul cu ajutorul meu. Nu creditez pe nimeni pentru puterea pe care am purtat-o tot timpul ăsta în care am strâns din dinți când așa-zisul bine mă strivea la pământ, când răul mă păcălea, când oamenii mă luat aproape de ei, apoi fiecare mă biciuia în felul lui.

Cândva voi face toate lucrurile pe care vreau să le fac.

miercuri, 18 iunie 2014

wish I could hear a voice

Îmi amintesc cum stăteam pe hol, cu picioarele la piept, ghemuită pe scaun. Faptul că cele două uși erau vis-a-vis era liniștitor pentru mine.

Aș vrea să încep să învăț care e comportamentul meu în momentele de anxietate profundă, sunt mereu acei triggers care se tot declanșează și nu reușesc să le prind mecanismul. Tare aș vrea să știu  what is the trigger for you.

Simțul penibilului atinge niveluri alarmante atunci când simt că și anxietatea oricum e la un nivel alarmant, spontaneitatea nu există și afișez doar un comportament cât de cât învățat și bâjbâit așa încât să am posibilitatea să absorb imaginea din fața mea prin pupilele dilatate ca după un consult oftalmologic.

Mai ceva ca niciodată până acum nu înțeleg ce-aș vrea să se întâmple. Poate doar să găsesc informații care m-ar putea potoli. Sau...

joi, 12 iunie 2014

12 iunie 2014

Și sufletul mi se taie în continuu de un bisturiu care se mânuiește singur. O furtună de cuvinte încearcă să pună la un loc o poveste. Literele care au avut norocul să se adune în cuvinte, au făcut-o. Altele stau pierdute și sunt date de colo-colo și își așteaptă rândul. Cineva mi-a zis astăzi că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie. Ele își așteaptă rândul.
Am scris rânduri și am umplut mii de pagini și abia am reușit să obțin un strop din purificarea pe care o așteptam. Știu doar că n-am ales o variantă prea bună pentru a le face să vorbească, în tăcerea lor.
Au multă violență cuvintele astea.
Săracul amărât care acum câteva minute venise lângă geamul meu să se uite în casă o pățea și mai rău dacă mai stătea.
De ce mă mint eu?... Am urlat la el cu o voce mult mai groasă decât cea obișnuită și cu toată violența pe care abia așteptam să o arunc.
Și ce-aș mai urla...

miercuri, 28 mai 2014

Intro

Am tot amânat și amânat și abia cu câteva momente înainte să deschid postarea nouă mi-am dat seama că trebuie să scriu. Am zero vizualizări la momentul ăsta pe blog și de multe ori îmi doresc să rămână așa, alteori îmi doresc din suflet să citească cineva ce scriu.
S-a terminat o perioadă destul de stresantă pentru mine și nu știu ce să fac cu timpul pe care îl am, cu libertatea de decizie asupra lui. Plus că nu mă simt de obicei prea bine, așa că e și mai greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mi-aș fi dorit să fiu singură. Nu mi-aș fi dorit să îmi iau timp liber și nici nu-mi voi lua timp să mă „relaxez”. Pentru că voi fi singură. Și dacă nu îmi iau timp liber, nu pot să fac altceva decât exact ceea ce am făcut până acum...
Am dat azi peste o piesă. E aici mai jos, mixată să fie de 4 ore.



O s-o ascult toate cele 4 ore, cred. Trezește în mine sentimente pe care cu greu le pot înțelege. Sau nu le înțeleg. Nu reușesc să le las să mă cuprindă. Sau mai degrabă să mă bucur de ele.
Nu-mi e bine, asta e clar. Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-a fost bine și n-aș prea vrea să o iau de la capăt cu subiectul pentru că am obosit să o fac. Nu aici.
Nu mai vreau să fiu misterioso-introspectivă pentru că azi simt că nu-mi mai sta bine așa.
Azi simt doar un gol și o energie ce se acumulează din ce în ce la fiecare beat al piesei de mai sus. Mă hipnotizează.
Am timp și... alte resurse și nu știu ce să fac cu ele. Și mă simt într-o postură destul de ingrată.

sâmbătă, 17 mai 2014

16 mai, 17 mai

Îmi amintesc periodic scena din Matrix Reloaded pe care totuși n-aș vrea să o postez aici, youtube Zion Party. Mi se pare sugestivă din multe privințe. Asta dacă poți fi atent la mai mult decât Keanu Reeves facând sex. Recunosc că mie îmi e mai greu...

Visatul cu ochii deschiși are mai multe forme. Câteodată te trezești dintr-un coșmar și poți privi cu alți ochi realitatea, scuturat de propria persoană. Sau poate poți spune fericit că deseori se întâmplă asta. Ești pe drumul bun.

-----

Simt cum se scurge timpul. Nimic nu e mai dureros decât să simți cum se scurge timpul.
Poate e totuși ceva. Să nu ai puterea să te bucuri de soare.
Și mi se frânge inima.

Sunt din nou în punctul în care miros mustrarea și vreau din nou să îmi închid blogul. Poate îl dau dracu' de frecuș odată...

-

Pot spune că m-am liniștit.

miercuri, 14 mai 2014

Pot și eu să scriu povești.

Fata stă ghemuită lângă perete, cu spatele spre fereastră, cu fața la el, care stă în fața e la câțiva metri.
- Nu, nu, nu! NU! Stai departe de mine! Nu te apropia!
Pauză. El se întoarce cu spatele, gândește. Stă cu mâinile în șold. Ok, opune rezistență. Era de așteptat. Nu se lasă ușor.
- Vreau doar să te ajut.
- NU! Tu nu vrei să mă ajuți! Și nu crezi că nu mai are rost să te ascunzi? De ce să te mai ascunzi! Nu mă jigni!
- Nu te jignesc, știu că ești o fată inteligentă și știi că ai nevoie de ajutorul meu...
- STAI DEPARTE! O să ripostez, o să te atac cu orice am la îndemână, cu toate astea!
Și „cheamă” din spatele ei obiecte.
O strigă pe nume, dar e calm.
- Ascultă-mă, nu ai nimic în spatele tău!
- N-am să mă uit, nu pot să îmi iau ochii de la tine, șarpe. O să faci tot posibilul să mă păcălești.
- Ce pot să fac să nu mai crezi așa?
- Poți să taci și să pleci! M-am săturat să mă întrebi ce să faci doar ca să mă lucrezi tu cum vrei!
PLEACĂ!
- Nu pot să plec, mă simt dator și responsabil pentru tine! Lucrăm de ceva vreme și vreau să văd ce anume te-a adus în starea asta. Nu pot să nu îmi asum din vină.
- Ca să vezi ce nu ți-a mers și să încerci din nou! Nici măcar nu pot să am vreo speranță absurdă că ar fi cum spui tu!
- Știi că am dreptate.
- Stai departe! Știi că ești mai puternic decât mine, dar și eu știu că am șanse. Oricâte, dar am. Găsesc eu o cale, pentru că îți JUR că dacă nu dispari și mai faci un singur pas, o să sar spre tine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac. Nu mai am nimic de pierdut. Am pierdut tot când te-am cunoscut.
El se apropie și încearcă să o mobilizeze și să o imobilizeze.
Ea țipă și se agită.
Cândva durerea și lupta o să mă epuizeze. Deci pot să pasez vina altcuiva. Ce rahat! Tot eu mi-am făcut-o singură!

Tot timpul acestui dialog de câteva fracțiuni de secundă, fata se uită pierdută pe fereastră.
E stupid oricum, nu există dialoguri de genul ăsta.
Chiar și când astfel de imagini se repetă, ea se vede uneori într-o cămașă de forță, alteori ca și când e trezită pentru câteva momente dintr-un coșmar despre care credea că e realitatea.
Și dialogul variază în termeni, dar ideea rămâne aceeași. Și se repetă.

To be continued...

Nausea

= thinking of some stuff makes me want to puke.

Propria mea piele se simte monstruos de inconfortabil.

Combina muzicală pe care o tot foloseam în copilărie scotea un zgomot ciudat când citea CD-urile, ca și când se chinuia o facă. De trei ori făcea zgomotul ăsta. Alteori se bloca și făcea așa de mai multe ori.

Mi-am tăbăcit pumnii încercând să trec de niște ziduri. În continuare încerc, din obișnuință. Sau poate nu numai.

Scrisul pe hârtie e foarte personal, adresat, deranjant pe alocuri. Online e mai... fragmentat.

Varianta „din rău în mai rău” pare deja desuetă. Prea...

Încerc să scormonesc după cuvinte pe care vreau să le scriu, la fel cum de obicei încerc în disperare să pun niște cuvinte la un loc ca să exprim ceva. Și e frustrant.

Ok, frustrarea dă năvală astăzi mai mult decât o face de obicei, sau poate mult mai evident.

marți, 13 mai 2014

And now I look at you, the most familiar stranger I've ever met, and I know I never had it at all. I am sorry that I'm not the person you thought I was.

If this is to end in fire
Then we should all burn together
Watch the flames climb high into the night
Calling out father oh stand by and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side high

And if we should die tonight
We should all die together
Raise a glass of wine for the last time
Calling out father
Prepare as we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountain
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And i hope that you'll remember me

Oh, should my people fall then
Surely I'll do the same
Confined in mountain halls
We got too close to the flame
Calling out father
Hold fast and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountains
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And I hope that you'll remember me

And if the night is burning
I will cover my eyes
For if the dark returns then
My brothers will die
And as the sky is falling down
It crashed into this lonely town
And with that shadow upon the ground
I hear my people screaming out

And I see fire...

joi, 8 mai 2014

Ca și când viața mea depinde de asta. Pentru că depinde de asta.

Cuvintele în scris vin de multe ori mai ușor decât verbal. Nu comentez momentan când e benefic sau nu procesul ăsta.

Would you, please, do me the honor?

When fears meet delicacy, elegance, lust and a chronic need of protection...

Disguise is always a self portrait.

Nu pot să-mi neg frustrarea anticipată că totul se va strica din vina mea, că din nou voi nega o șansă pentru că nu mă simt în stare să fac față.

Urăsc începuturile de la o vreme. Mai degrabă reluările. Și începuturile și reluările. Viitorul se derulează dinainte în mintea mea și prezentul înseamnă o reluare a lui. Încercările multiple în care mizele trec dincolo de realitate și gravitatea ei - mă epuizează. Sunt epuizată să încerc.

Mizez pe clipele de liniște. Mai prețioase decât tot ce am realizat pe cont propriu până acum.

Construcția, care se realizează în mod bizar pe baza unui contract intuitiv - agreat la nivel subconștient, mă face să mă gândesc la o condiție mult prea ingrată, temperată de o balanță perfectă între uman și clinic.

Nu îmi pot urmări șirul gândurilor.
Și încep să scriu din nou, dintr-un sentiment ingrat și uneori dureros, alteori nostalgic și dulce, de „uite, și eu scriu” combinat cu „nu îmi mai e frică să fiu descifrată din ceea ce scriu” și multe altele pe care îmi e momentan frică să le scriu. Plus ceva fain generat de ceea ce până acum consideram confesiune și încep să consider parte dintr-un proces natural. Na-tu-ral.

Ca de obicei, da, tot cu fundal muzical scriu. Multe lucruri se pot face cu fundal muzical. De exemplu, operații chirurgicale.

Recunosc că mă gândesc, bineînțeles, la momentul în care, într-o seară fiind acasă, sau în miez de zi pe stradă, sau oriunde altundeva, (îmi cer scuze pentru multele virgule) mă voi gândi că trebuie urgent să îmi închid din nou blogul și să scot postările, să le las draft. Sper să nu se mai întâmple asta decât dintr-un motiv obiectiv.

Am tânjit multă vreme, și aș fi ipocrită în anumite condiții dacă nu aș recunoaște, după orice fel de afecțiune pe care să o obțin din orice fel de relații. Cel puțin așa consider acum... Altă explicație nu îmi găsesc pentru toate momentele în care am realizat că nu sunt cu nimic mai specială și mai extraordinară decât orice vietate de pe planeta asta. Am fost ca o palmă primită fără să mă aștept. Normal, cum avea să fie altfel. Ok, la ce vreau să ajung e că nu pot sintetiza ceea ce analizez, și analizez mult, și nu pot distinge dintre multiplele mele realități. Adică îmi e teamă de monștrii mei, știu. Și atașamentele emoționale sunt foarte dureroase de multe ori și pornesc și funcționează defectuos... pentru mine.


sursa

În actorie e un antrenament. Un grup de oameni în spatele tău sunt gata să te prindă atunci când tu, stând cu spatele, îți dai voie să cazi pe spate ca și când te trântești într-un pat foarte moale (aproximativ). Cu toate precauțiile de rigoare însă - tu având absolut toți mușchii foarte încordați, ei în poziții dinainte stabilite. Nu stai încordat, nu ai câștigat nimic din exercițiu și chiar te poți răni sau îi poți răni. Ei nu stau în poziții corecte și nu se coordonează, te rănesc pe tine.

marți, 4 martie 2014

4.03.2014

Nu de multe ori se întâmplă să deschid blogul ăsta și după o vreme să îl închid la loc. E simplu - de fiecare dată spun că nu găsesc niciun rost în a-l ține deschis.

duminică, 11 august 2013

Da, iar am starea aia.

Îmi e imposibil să nu mă gândesc la tine și să nu încerc să dau viață unei urme de sentiment restant de bucurie anticipată că va fi urmat cândva să mergem la mare amândoi. Să fim împreună.
Mi-ar fi plăcut mult să mergem în Vamă și să ne ardem tălpile pe nisip. Și să ne placă.
Și ne găsim locul preferat ca fiind mașina ta. Da.
Hai, vino și tu cu mine la mare, să stăm amândoi între valuri. Să stăm pe plajă.
Mi-ar fi plăcut să-mi trec mâinile prin părul tău și să simt nisipul. Să mă săruți și să simt gust de mare.
Azi mi-e dor de tine și mă enervează asta. Pentru că e vară. Pentru că sunt acele zile.
Pe mine mă mângâie briza. Pe tine?
Parcă îmi doresc să nu fi venit totuși la mare. Marea trebuia să fie pentru amândoi.

Hai că poate în ritmul ăsta îmi trece. Starea? Nu, nici gând. Aici nu e vorba nici pe departe despre tine. La ce te gândeai?

joi, 8 august 2013

8 august 2013

Parfumul tău mă lăsa să cred că ești prin zonă.

Astăzi îmi ieșeau în cale multe care să îmi amintească de tine. Mă întreb de ce tocmai azi am început iar să le observ.

Totuși era deodorant de femeie.

Nu, am doar o urmă de nostalgie pentru o experiență pe care o doream la fel de intensă precum o simțeam înainte să se consume prematur. Sau poate... diferență de percepție.

Nu sunt dezamăgită. Și nici nu mai sunt ca atunci. Acum, la puțin peste un an, nu.

Îmi place să cred despre mine că experiențele mă șlefuiesc. Oricât de arogantă aș părea.

miercuri, 7 august 2013

7 august 2013

Despre sinceritate

Unde ar trebui să ne oprim în a fi sinceri?
Personal, de la o vreme simt un nod în gât de fiecare dată când nu am spus adevărul și mă macină sentimentul ăsta?
Și asta e relativ, pentru că apoi mă gândesc cât de sinceră am fost eu cu mine când am spus adevărul.


Despre emoții

Cum se folosesc emoțiile în muncă și cum se gestionează ele cel mai bine?
A-ți folosi emoțiile pentru artă denotă pricepere și profesionalism. A scoate emoțiile din celălalt în folosul artei și totodată a nu-l distruge, asta este mai presus decât orice îndeletnicire. Sculptezi sufletul cuiva, umbli cu bisturiul cu cea mai mare finețe, pentru că dacă greșești, efortul de a se repara, uneori, e în zadar. Ai o singură încercare. Și asta te face maestru.
Ce rost să răscolești sufletul său, să scoți la iveală secretele ascunse în unghere, să-i atingi punctele slabe, doar pentru a căuta o fărâmă de adevăr în spatele tuturor mecanismelor sale de apărare? Ce rost, dacă nu îi canalizezi energia spre o cale anume?

luni, 29 iulie 2013

28-29 iulie 2013

In mintea mea alearga gandurile cu o viteza ametitoare incat sunt propriul meu spectator si parca stau undeva pe margine si privesc o cursa mai ceva ca una de Formula 1.
Imi place ce vad.
Si ma sperie.
Ma gasesc intr-o criza pe care in adancul mintii o anticipam, o simt, o accept. Ma bucura. Anticipeaza ceva bun. Foarte bun.

Aici sta frumusetea urmaririi procesului. Insa uneori suntem atat de captivati in a urmari un rezultat.

Imi place sa fiu atenta.
Alearga precum artificii intr-o cutie inchisa ermetic.

Ceva ce abia asteapta sa iasa le suprafata.

Dar nu! Nu! Ceva se intampla, nu stiu ce, si totul se inchide ca o floare al carei simt de baza, unicul, o determina sa se inchida cu prima ocazie cand este perturbata. Sau fals perturbata.
Si nu dureaza mult. Toata goana asta a artificiilor. 
Si de ce oare "cutia" este inchisa ermetic? Pentru ca asa o vad eu. Asa imi place mie sa o numesc. Se deschide? Good question. Cand? Cum? Ar fi bine sa reconsider gandul asta?

Hopa! Inca un element perturnbator.
:)

Incepe sa imi placa.
Nu are prea mult sens, dar e un joc care mie imi place. Un puzzle. Nu trebuie sa il intelegi. Altfel, de ce l-as mai scrie?

Iti place? Mie da. N-ai sa ma ajungi. Fug prea repede.
Dar vreau sa ma ajungi din urma. Sa ma depasesti (?), nu. Nu?

Vreau sa ajung acolo. E atat de sus incat ma vad mult sub nivelul marii. Si cu cat privesc si tintesc, simt ca asta ma duce mai sus. Oare? As putea sa inteleg drumul? Cat voi plati ca sa ajung acolo? Dar oare voi ajunge?

Eu platesc ca sa stau in caleasca, dar tot eu ma car, sunt birjarul si sunt si inhamata. Nu e frumos? 

Oare e adevarat ce vreau eu? Sau posibil?

Cred ca procesul crearii Sinelui este asemenea cel al travaliului nasterii. Dar cele noua luni dinainte?... Ele ce sunt?

Ce semnificatie poate sa aiba a-ti invinge idolul?



Van Gogh a vandut un sigur tablu de-a lungul vietii sale. 

joi, 18 iulie 2013

din nou :)

Pagina asta e și mai și decât pagina de Facebook. Acolo mi-am zis că nu am să-l mai las pe Zuckemberg&co (cică) să vadă el tot timpul în ce stare sunt și ce am mai făcut.
O vreme n-am mai găsit rostul blogului. Nici acum nu sunt convinsă exact că îmi face bine faptul că l-am redeschis. Am impresia că dacă îl scriu, pentru mine e ca o scurgere de informații și mă trădez singură. Îl scriu acum pentru că mă enervează că îl scriu, dacă-ți vine să crezi...
Blogul ăsta e început de mult, prin 2010. Postările însă sunt toate lăsate ciorne. Nu mă mai reprezintă. Blogul nu mă mai reprezenta. Nu mai eram eu cu acel blog „pe cap”.
Private sunt și postările de pe Facebook.
Și unele postări de aici vor fi la fel. Sau, mai bine spus, riscă să fie la fel - private.
Încerc să îmi dau seama de ce scriu iar. Ca să le țin două zile și să le „privatizez”? E și ăsta un exercițiu :).

Aseară în troleu am avut un gând nebun, mi-am zis că am să redeschid blogul și mi-am făcut un întreg discurs care să reprezinte azi postarea. Acum habar n-am ce să scriu.

Sunt convinsă că mâine îl voi considera nefolositor, o povară, încă o supra-expunere a mea și va dovedi încă o dată cât de vulnerabilă sunt.
Și știu de ce. Trăiesc cu frica permanentă că mi se va face rău.
Unul dintre motivele pentru care am închis blogul, am șters și hipersecurizat conturi ale mele este acela că există un individ prin împrejurimi, obsedat de faptul că nu îi dau atenție, care mă hărțuiește ori de câte ori mă vede prin oraș. Slavă Cerului că se întâmplă rar. Nu, nu am fost la poliție. Nu, nu mă întrebați despre situație și nu îmi amintiți. Da, mi-am luat multe măsuri de precauție.
Și da, unul dintre motivele pentru care am dispărut din peisaj a fost el.
Practic, la modul general e faptul că nu am vrut ca oricine să aibă acces prin blog la o parte din viața mea (sau pur și simplu: who cares? nu am cu ce-mi pierde timpul??), pentru ca apoi să o folosească mișelește împotriva mea. Acum abia aștept să se întâmple asta.

De acum vreau să fiu vulnerabilă. Vreau să îmi descarc vulnerabilitatea asta aici. Să pot găsi cuvintele care să descarce toată tensiunea emoțională. Pentru că simt „valuri” care vin spre mine și am nevoie să le împrăștii.

Ca să închei, pour les connaisseurs, voi fi și Holmes și Watson :).