M-am gândit că nu este moment mai bun să scriu despre depresie decât atunci când simt că mă prăvălesc din nou. Sincer, deschis, dar decent în limbaj și exprimare.
De ce sunt rău acum? Pentru că am secat rezervele de energie pentru relațiile mele interumane, mai ales cele apropiate, pentru că singurele persoane cu care pot vorbi ceva confidențe și am curajul să le spun sunt la mii de kilometri distanță, pentru că sunt jignită în propria casă și nu găsesc răspuns, pentru că în curând voi rămâne falită ca să îmi urmez visul - singură. Din toate punctele de vedere. Singură.
Simt singurătatea cum îmi arde măduva oaselor și articulațiile și pieptul.
Am descris posibila cauză și simptomele pe care le am. Ce să zic mai mult? Că sunt în anumite perioade în care sunt vulnerabilă, ăsta e cursul perioadelor mele. Dacă în aceste perioade se întâmplă să vină un stimul distructiv destul de puternic, care să mă lovească în ceva care e destul de important pentru mine, e greu să mă redresez, mai ales când în capul meu vuiește în continuu că e un moft ceea ce simt eu, că sunt leneșă, că pur și simplu eu sunt de vină că nu se întâmplă ceea ce vreau eu să se întâmple în viața mea. Și atunci cad ca un copil și spun: dacă nu pot să merg mai departe? Dacă simt că îmi arde măduva oaselor, ce sa fac? Poate chiar îmi arde... Chiar nu vrei să știi de ce mă arde?
Recapitulare: Există un mod de gândire deficitar care, cu timpul, la un stimul puternic care afectează negativ spre dezastruos mintea, scade imunitatea psihică. Netratată, această imunitate scade din ce în ce cu alte ocazii când este afectată negativ. Și problema devine din ce în ce mai complicată.
E greu să explici ceva de genul ăsta, mai ales când abia îți găsești cuvinte să îți vorbești ție însuți în gând. Pur și simplu vrei ca lucrurile să meargă foarte lent, sau eventual să stea, fără să mai mergi nicăieri mai departe. Să existe un buton prin care să oprești totul. Am citit azi despre o fată care se ura că se trezea dimineața. Nici eu nu sunt departe de asta. Am mai citit despre cineva care credea că punctul în care a început vindecarea ei a fost momentul în care problema ei a primit un nume - depresie - și, astfel, a putut despărți personalitatea ei de afecțiune.
Gândurile îmi sar de la unul la altul. De la mesele care trebuiau să fie mai consistente pentru mine azi, la părul care îmi cade tot mai mult, la cât aud din toate părțile că nu ar mai trebui să mă simt așa, că eu nu fac destule eforturi pentru ca viața mea să se schimbe în bine. Pentru toate sfaturile care ar putea apărea în urma acestei postări vă transmit pe această cale: nu am nevoie de sfaturi și nici de compasiune și nici de critici. De aia aveam reticențe că poate mai bine nu scriam pe blog, pentru că risc să primesc aceleași răspunsuri ca în viața reală.
Acum că m-am și enervat pe lângă cum mă simțeam, am să închei acum postarea asta, cum ar spune Loredana, să fie „ca un preludiu fără finalizare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu