12 iunie 2014

Și sufletul mi se taie în continuu de un bisturiu care se mânuiește singur. O furtună de cuvinte încearcă să pună la un loc o poveste. Literele care au avut norocul să se adune în cuvinte, au făcut-o. Altele stau pierdute și sunt date de colo-colo și își așteaptă rândul. Cineva mi-a zis astăzi că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie. Ele își așteaptă rândul.

Am scris rânduri și am umplut mii de pagini și abia am reușit să obțin un strop din purificarea pe care o așteptam. Știu doar că n-am ales o variantă prea bună pentru a le face să vorbească, în tăcerea lor.

Au multă violență cuvintele astea.

Săracul amărât care acum câteva minute venise lângă geamul meu să se uite în casă o pățea și mai rău dacă mai stătea.

De ce mă mint eu?... Am urlat la el cu o voce mult mai groasă decât cea obișnuită și cu toată violența pe care abia așteptam să o arunc.

Și ce-aș mai urla...