wish I could hear a voice

Îmi amintesc cum stăteam pe hol, cu picioarele la piept, ghemuită pe scaun. Faptul că cele două uși erau vis-a-vis era liniștitor pentru mine.

Aș vrea să încep să învăț care e comportamentul meu în momentele de anxietate profundă, sunt mereu acei triggers care se tot declanșează și nu reușesc să le prind mecanismul. Tare aș vrea să știu  what is the trigger for you.

Simțul penibilului atinge niveluri alarmante atunci când simt că și anxietatea oricum e la un nivel alarmant, spontaneitatea nu există și afișez doar un comportament cât de cât învățat și bâjbâit așa încât să am posibilitatea să absorb imaginea din fața mea prin pupilele dilatate ca după un consult oftalmologic.

Mai ceva ca niciodată până acum nu înțeleg ce-aș vrea să se întâmple. Poate doar să găsesc informații care m-ar putea potoli. Sau...

12 iunie 2014

Și sufletul mi se taie în continuu de un bisturiu care se mânuiește singur. O furtună de cuvinte încearcă să pună la un loc o poveste. Literele care au avut norocul să se adune în cuvinte, au făcut-o. Altele stau pierdute și sunt date de colo-colo și își așteaptă rândul. Cineva mi-a zis astăzi că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie. Ele își așteaptă rândul.

Am scris rânduri și am umplut mii de pagini și abia am reușit să obțin un strop din purificarea pe care o așteptam. Știu doar că n-am ales o variantă prea bună pentru a le face să vorbească, în tăcerea lor.

Au multă violență cuvintele astea.

Săracul amărât care acum câteva minute venise lângă geamul meu să se uite în casă o pățea și mai rău dacă mai stătea.

De ce mă mint eu?... Am urlat la el cu o voce mult mai groasă decât cea obișnuită și cu toată violența pe care abia așteptam să o arunc.

Și ce-aș mai urla...

Intro

Am tot amânat și amânat și abia cu câteva momente înainte să deschid postarea nouă mi-am dat seama că trebuie să scriu. Am zero vizualizări la momentul ăsta pe blog și de multe ori îmi doresc să rămână așa, alteori îmi doresc din suflet să citească cineva ce scriu.
S-a terminat o perioadă destul de stresantă pentru mine și nu știu ce să fac cu timpul pe care îl am, cu libertatea de decizie asupra lui. Plus că nu mă simt de obicei prea bine, așa că e și mai greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mi-aș fi dorit să fiu singură. Nu mi-aș fi dorit să îmi iau timp liber și nici nu-mi voi lua timp să mă „relaxez”. Pentru că voi fi singură. Și dacă nu îmi iau timp liber, nu pot să fac altceva decât exact ceea ce am făcut până acum...
Am dat azi peste o piesă. E aici mai jos, mixată să fie de 4 ore.



O s-o ascult toate cele 4 ore, cred. Trezește în mine sentimente pe care cu greu le pot înțelege. Sau nu le înțeleg. Nu reușesc să le las să mă cuprindă. Sau mai degrabă să mă bucur de ele.
Nu-mi e bine, asta e clar. Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-a fost bine și n-aș prea vrea să o iau de la capăt cu subiectul pentru că am obosit să o fac. Nu aici.
Nu mai vreau să fiu misterioso-introspectivă pentru că azi simt că nu-mi mai sta bine așa.
Azi simt doar un gol și o energie ce se acumulează din ce în ce la fiecare beat al piesei de mai sus. Mă hipnotizează.
Am timp și... alte resurse și nu știu ce să fac cu ele. Și mă simt într-o postură destul de ingrată.

16 mai, 17 mai

Îmi amintesc periodic scena din Matrix Reloaded pe care totuși n-aș vrea să o postez aici, youtube Zion Party. Mi se pare sugestivă din multe privințe. Asta dacă poți fi atent la mai mult decât Keanu Reeves facând sex. Recunosc că mie îmi e mai greu...

Visatul cu ochii deschiși are mai multe forme. Câteodată te trezești dintr-un coșmar și poți privi cu alți ochi realitatea, scuturat de propria persoană. Sau poate poți spune fericit că deseori se întâmplă asta. Ești pe drumul bun.

-----

Simt cum se scurge timpul. Nimic nu e mai dureros decât să simți cum se scurge timpul.
Poate e totuși ceva. Să nu ai puterea să te bucuri de soare.
Și mi se frânge inima.

Sunt din nou în punctul în care miros mustrarea și vreau din nou să îmi închid blogul. Poate îl dau dracu' de frecuș odată...

-

Pot spune că m-am liniștit.

Pot și eu să scriu povești.

Fata stă ghemuită lângă perete, cu spatele spre fereastră, cu fața la el, care stă în fața e la câțiva metri.
- Nu, nu, nu! NU! Stai departe de mine! Nu te apropia!
Pauză. El se întoarce cu spatele, gândește. Stă cu mâinile în șold. Ok, opune rezistență. Era de așteptat. Nu se lasă ușor.
- Vreau doar să te ajut.
- NU! Tu nu vrei să mă ajuți! Și nu crezi că nu mai are rost să te ascunzi? De ce să te mai ascunzi! Nu mă jigni!
- Nu te jignesc, știu că ești o fată inteligentă și știi că ai nevoie de ajutorul meu...
- STAI DEPARTE! O să ripostez, o să te atac cu orice am la îndemână, cu toate astea!
Și „cheamă” din spatele ei obiecte.
O strigă pe nume, dar e calm.
- Ascultă-mă, nu ai nimic în spatele tău!
- N-am să mă uit, nu pot să îmi iau ochii de la tine, șarpe. O să faci tot posibilul să mă păcălești.
- Ce pot să fac să nu mai crezi așa?
- Poți să taci și să pleci! M-am săturat să mă întrebi ce să faci doar ca să mă lucrezi tu cum vrei!
PLEACĂ!
- Nu pot să plec, mă simt dator și responsabil pentru tine! Lucrăm de ceva vreme și vreau să văd ce anume te-a adus în starea asta. Nu pot să nu îmi asum din vină.
- Ca să vezi ce nu ți-a mers și să încerci din nou! Nici măcar nu pot să am vreo speranță absurdă că ar fi cum spui tu!
- Știi că am dreptate.
- Stai departe! Știi că ești mai puternic decât mine, dar și eu știu că am șanse. Oricâte, dar am. Găsesc eu o cale, pentru că îți JUR că dacă nu dispari și mai faci un singur pas, o să sar spre tine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac. Nu mai am nimic de pierdut. Am pierdut tot când te-am cunoscut.
El se apropie și încearcă să o mobilizeze și să o imobilizeze.
Ea țipă și se agită.
Cândva durerea și lupta o să mă epuizeze. Deci pot să pasez vina altcuiva. Ce rahat! Tot eu mi-am făcut-o singură!

Tot timpul acestui dialog de câteva fracțiuni de secundă, fata se uită pierdută pe fereastră.
E stupid oricum, nu există dialoguri de genul ăsta.
Chiar și când astfel de imagini se repetă, ea se vede uneori într-o cămașă de forță, alteori ca și când e trezită pentru câteva momente dintr-un coșmar despre care credea că e realitatea.
Și dialogul variază în termeni, dar ideea rămâne aceeași. Și se repetă.

To be continued...

Nausea

= thinking of some stuff makes me want to puke.

Propria mea piele se simte monstruos de inconfortabil.

Combina muzicală pe care o tot foloseam în copilărie scotea un zgomot ciudat când citea CD-urile, ca și când se chinuia o facă. De trei ori făcea zgomotul ăsta. Alteori se bloca și făcea așa de mai multe ori.

Mi-am tăbăcit pumnii încercând să trec de niște ziduri. În continuare încerc, din obișnuință. Sau poate nu numai.

Scrisul pe hârtie e foarte personal, adresat, deranjant pe alocuri. Online e mai... fragmentat.

Varianta „din rău în mai rău” pare deja desuetă. Prea...

Încerc să scormonesc după cuvinte pe care vreau să le scriu, la fel cum de obicei încerc în disperare să pun niște cuvinte la un loc ca să exprim ceva. Și e frustrant.

Ok, frustrarea dă năvală astăzi mai mult decât o face de obicei, sau poate mult mai evident.

And now I look at you, the most familiar stranger I've ever met, and I know I never had it at all. I am sorry that I'm not the person you thought I was.

If this is to end in fire

Then we should all burn together
Watch the flames climb high into the night
Calling out father oh stand by and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side high

And if we should die tonight
We should all die together
Raise a glass of wine for the last time
Calling out father
Prepare as we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountain
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And i hope that you'll remember me

Oh, should my people fall then
Surely I'll do the same
Confined in mountain halls
We got too close to the flame
Calling out father
Hold fast and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountains
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And I hope that you'll remember me

And if the night is burning
I will cover my eyes
For if the dark returns then
My brothers will die
And as the sky is falling down
It crashed into this lonely town
And with that shadow upon the ground
I hear my people screaming out

And I see fire...

Ca și când viața mea depinde de asta. Pentru că depinde de asta.

Cuvintele în scris vin de multe ori mai ușor decât verbal. Nu comentez momentan când e benefic sau nu procesul ăsta.

Would you, please, do me the honor?

When fears meet delicacy, elegance, lust and a chronic need of protection...

Disguise is always a self portrait.

Nu pot să-mi neg frustrarea anticipată că totul se va strica din vina mea, că din nou voi nega o șansă pentru că nu mă simt în stare să fac față.

Urăsc începuturile de la o vreme. Mai degrabă reluările. Și începuturile și reluările. Viitorul se derulează dinainte în mintea mea și prezentul înseamnă o reluare a lui. Încercările multiple în care mizele trec dincolo de realitate și gravitatea ei - mă epuizează. Sunt epuizată să încerc.

Mizez pe clipele de liniște. Mai prețioase decât tot ce am realizat pe cont propriu până acum.

Construcția, care se realizează în mod bizar pe baza unui contract intuitiv - agreat la nivel subconștient, mă face să mă gândesc la o condiție mult prea ingrată, temperată de o balanță perfectă între uman și clinic.

Nu îmi pot urmări șirul gândurilor.

Și încep să scriu din nou, dintr-un sentiment ingrat și uneori dureros, alteori nostalgic și dulce, de „uite, și eu scriu” combinat cu „nu îmi mai e frică să fiu descifrată din ceea ce scriu” și multe altele pe care îmi e momentan frică să le scriu. Plus ceva fain generat de ceea ce până acum consideram confesiune și încep să consider parte dintr-un proces natural. Na-tu-ral.

Ca de obicei, da, tot cu fundal muzical scriu. Multe lucruri se pot face cu fundal muzical. De exemplu, operații chirurgicale.

Recunosc că mă gândesc, bineînțeles, la momentul în care, într-o seară fiind acasă, sau în miez de zi pe stradă, sau oriunde altundeva, (îmi cer scuze pentru multele virgule) mă voi gândi că trebuie urgent să îmi închid din nou blogul și să scot postările, să le las draft. Sper să nu se mai întâmple asta decât dintr-un motiv obiectiv.

Am tânjit multă vreme, și aș fi ipocrită în anumite condiții dacă nu aș recunoaște, după orice fel de afecțiune pe care să o obțin din orice fel de relații. Cel puțin așa consider acum... Altă explicație nu îmi găsesc pentru toate momentele în care am realizat că nu sunt cu nimic mai specială și mai extraordinară decât orice vietate de pe planeta asta. Am fost ca o palmă primită fără să mă aștept. Normal, cum avea să fie altfel. Ok, la ce vreau să ajung e că nu pot sintetiza ceea ce analizez, și analizez mult, și nu pot distinge dintre multiplele mele realități. Adică îmi e teamă de monștrii mei, știu. Și atașamentele emoționale sunt foarte dureroase de multe ori și pornesc și funcționează defectuos... pentru mine.

sursa

În actorie e un antrenament. Un grup de oameni în spatele tău sunt gata să te prindă atunci când tu, stând cu spatele, îți dai voie să cazi pe spate ca și când te trântești într-un pat foarte moale (aproximativ). Cu toate precauțiile de rigoare însă - tu având absolut toți mușchii foarte încordați, ei în poziții dinainte stabilite. Nu stai încordat, nu ai câștigat nimic din exercițiu și chiar te poți răni sau îi poți răni. Ei nu stau în poziții corecte și nu se coordonează, te rănesc pe tine.

4.03.2014

Nu de multe ori se întâmplă să deschid blogul ăsta și după o vreme să îl închid la loc. E simplu - de fiecare dată spun că nu găsesc niciun rost în a-l ține deschis.

Da, iar am starea aia.

Îmi e imposibil să nu mă gândesc la tine și să nu încerc să dau viață unei urme de sentiment restant de bucurie anticipată că va fi urmat cândva să mergem la mare amândoi. Să fim împreună.
Mi-ar fi plăcut mult să mergem în Vamă și să ne ardem tălpile pe nisip. Și să ne placă.
Și ne găsim locul preferat ca fiind mașina ta. Da.
Hai, vino și tu cu mine la mare, să stăm amândoi între valuri. Să stăm pe plajă.
Mi-ar fi plăcut să-mi trec mâinile prin părul tău și să simt nisipul. Să mă săruți și să simt gust de mare.
Azi mi-e dor de tine și mă enervează asta. Pentru că e vară. Pentru că sunt acele zile.
Pe mine mă mângâie briza. Pe tine?
Parcă îmi doresc să nu fi venit totuși la mare. Marea trebuia să fie pentru amândoi.

Hai că poate în ritmul ăsta îmi trece. Starea? Nu, nici gând. Aici nu e vorba nici pe departe despre tine. La ce te gândeai?

8 august 2013

Parfumul tău mă lăsa să cred că ești prin zonă.

Astăzi îmi ieșeau în cale multe care să îmi amintească de tine. Mă întreb de ce tocmai azi am început iar să le observ.

Totuși era deodorant de femeie.

Nu, am doar o urmă de nostalgie pentru o experiență pe care o doream la fel de intensă precum o simțeam înainte să se consume prematur. Sau poate... diferență de percepție.

Nu sunt dezamăgită. Și nici nu mai sunt ca atunci. Acum, la puțin peste un an, nu.

Îmi place să cred despre mine că experiențele mă șlefuiesc. Oricât de arogantă aș părea.

7 august 2013

Despre sinceritate

Unde ar trebui să ne oprim în a fi sinceri?
Personal, de la o vreme simt un nod în gât de fiecare dată când nu am spus adevărul și mă macină sentimentul ăsta?
Și asta e relativ, pentru că apoi mă gândesc cât de sinceră am fost eu cu mine când am spus adevărul.


Despre emoții

Cum se folosesc emoțiile în muncă și cum se gestionează ele cel mai bine?
A-ți folosi emoțiile pentru artă denotă pricepere și profesionalism. A scoate emoțiile din celălalt în folosul artei și totodată a nu-l distruge, asta este mai presus decât orice îndeletnicire. Sculptezi sufletul cuiva, umbli cu bisturiul cu cea mai mare finețe, pentru că dacă greșești, efortul de a se repara, uneori, e în zadar. Ai o singură încercare. Și asta te face maestru.
Ce rost să răscolești sufletul său, să scoți la iveală secretele ascunse în unghere, să-i atingi punctele slabe, doar pentru a căuta o fărâmă de adevăr în spatele tuturor mecanismelor sale de apărare? Ce rost, dacă nu îi canalizezi energia spre o cale anume?

28-29 iulie 2013

In mintea mea alearga gandurile cu o viteza ametitoare incat sunt propriul meu spectator si parca stau undeva pe margine si privesc o cursa mai ceva ca una de Formula 1.

Imi place ce vad.

Si ma sperie.

Ma gasesc intr-o criza pe care in adancul mintii o anticipam, o simt, o accept. Ma bucura. Anticipeaza ceva bun. Foarte bun.

Aici sta frumusetea urmaririi procesului. Insa uneori suntem atat de captivati in a urmari un rezultat.

Imi place sa fiu atenta.

Alearga precum artificii intr-o cutie inchisa ermetic.

Ceva ce abia asteapta sa iasa le suprafata.

Dar nu! Nu! Ceva se intampla, nu stiu ce, si totul se inchide ca o floare al carei simt de baza, unicul, o determina sa se inchida cu prima ocazie cand este perturbata. Sau fals perturbata.

Si nu dureaza mult. Toata goana asta a artificiilor. 

Si de ce oare "cutia" este inchisa ermetic? Pentru ca asa o vad eu. Asa imi place mie sa o numesc. Se deschide? Good question. Cand? Cum? Ar fi bine sa reconsider gandul asta?

Hopa! Inca un element perturnbator.
:)

Incepe sa imi placa.

Nu are prea mult sens, dar e un joc care mie imi place. Un puzzle. Nu trebuie sa il intelegi. Altfel, de ce l-as mai scrie?

Iti place? Mie da. N-ai sa ma ajungi. Fug prea repede.

Dar vreau sa ma ajungi din urma. Sa ma depasesti (?), nu. Nu?

Vreau sa ajung acolo. E atat de sus incat ma vad mult sub nivelul marii. Si cu cat privesc si tintesc, simt ca asta ma duce mai sus. Oare? As putea sa inteleg drumul? Cat voi plati ca sa ajung acolo? Dar oare voi ajunge?

Eu platesc ca sa stau in caleasca, dar tot eu ma car, sunt birjarul si sunt si inhamata. Nu e frumos? 

Oare e adevarat ce vreau eu? Sau posibil?

Cred ca procesul crearii Sinelui este asemenea cel al travaliului nasterii. Dar cele noua luni dinainte?... Ele ce sunt?

Ce semnificatie poate sa aiba a-ti invinge idolul?

Van Gogh a vandut un sigur tablu de-a lungul vietii sale. 

din nou :)

Pagina asta e și mai și decât pagina de Facebook. Acolo mi-am zis că nu am să-l mai las pe Zuckemberg&co (cică) să vadă el tot timpul în ce stare sunt și ce am mai făcut.
O vreme n-am mai găsit rostul blogului. Nici acum nu sunt convinsă exact că îmi face bine faptul că l-am redeschis. Am impresia că dacă îl scriu, pentru mine e ca o scurgere de informații și mă trădez singură. Îl scriu acum pentru că mă enervează că îl scriu, dacă-ți vine să crezi...
Blogul ăsta e început de mult, prin 2010. Postările însă sunt toate lăsate ciorne. Nu mă mai reprezintă. Blogul nu mă mai reprezenta. Nu mai eram eu cu acel blog „pe cap”.
Private sunt și postările de pe Facebook.
Și unele postări de aici vor fi la fel. Sau, mai bine spus, riscă să fie la fel - private.
Încerc să îmi dau seama de ce scriu iar. Ca să le țin două zile și să le „privatizez”? E și ăsta un exercițiu :).

Aseară în troleu am avut un gând nebun, mi-am zis că am să redeschid blogul și mi-am făcut un întreg discurs care să reprezinte azi postarea. Acum habar n-am ce să scriu.

Sunt convinsă că mâine îl voi considera nefolositor, o povară, încă o supra-expunere a mea și va dovedi încă o dată cât de vulnerabilă sunt.
Și știu de ce. Trăiesc cu frica permanentă că mi se va face rău.
Unul dintre motivele pentru care am închis blogul, am șters și hipersecurizat conturi ale mele este acela că există un individ prin împrejurimi, obsedat de faptul că nu îi dau atenție, care mă hărțuiește ori de câte ori mă vede prin oraș. Slavă Cerului că se întâmplă rar. Nu, nu am fost la poliție. Nu, nu mă întrebați despre situație și nu îmi amintiți. Da, mi-am luat multe măsuri de precauție.
Și da, unul dintre motivele pentru care am dispărut din peisaj a fost el.
Practic, la modul general e faptul că nu am vrut ca oricine să aibă acces prin blog la o parte din viața mea (sau pur și simplu: who cares? nu am cu ce-mi pierde timpul??), pentru ca apoi să o folosească mișelește împotriva mea. Acum abia aștept să se întâmple asta.

De acum vreau să fiu vulnerabilă. Vreau să îmi descarc vulnerabilitatea asta aici. Să pot găsi cuvintele care să descarce toată tensiunea emoțională. Pentru că simt „valuri” care vin spre mine și am nevoie să le împrăștii.

Ca să închei, pour les connaisseurs, voi fi și Holmes și Watson :).

Un vânt de seară...

Mugurii 

Un vânt de seară

aprins sărută cerul la apus

şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.

Trântit în iarbă rup cu dinţii-

gândind aiurea-mugurii

unui vlastar primavăratic.

Îmi zic: "Din muguri

amari înfloresc potire grele de nectar"

şi cald din temelii tresar

de-amarul tinerelor mele patimi

(1919) 

Lucian Blaga 

...otherwise we're lost...

click

Ar fi frumos...

‘Alley By The Lake’

Mie îmi place. Ție?

de Leonid Afremov
recomand: http://www.internetphotos.net/

Las' că trece. Învățăm.