Scriu acum și de fapt nu ar trebui sa scriu. Cum de fapt nu ar fi trebuit să scriu. Ar trebui să nu mă dezic de idealul meu DSI Stella Gibson și să mă abțin. Dar poate idealul e doar un ideal și filmul rămâne film... Nu mă pot înstrăina de modelul meu personal. Cel puțin nu deocamdată. Dar am presupus că ceva măcar mă îndreptățește... Cred încă. Corect sau nu.
Poate că încă nu cunosc toate regulile nescrise...
Urăsc să fiu amăgită. Să mi se atragă atenția, ca să spun decent, apoi să nu mai știu nimic, să fie lăsat totul baltă. Și fac urât. Dau deja o bilă neagră și nu o iau înapoi.
Îmi pun prea multe probleme?
Dar oare eu nu mă aprind repede? Eu nu am gânduri ascunse care stau latente gata să izbucnească?
Recunosc, cum a zis și o prietenă, m-a ajuns singurătatea. Dar nu numai asta e problema. Problema e că urăsc tăcerea (curios fapt, pentru o persoană ca mine), urăsc să nu am o concluzie, o evaluare parțială sau finală, urăsc să nu comunic.
Dar lasă că mă fac eu mare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu