Intro

Am tot amânat și amânat și abia cu câteva momente înainte să deschid postarea nouă mi-am dat seama că trebuie să scriu. Am zero vizualizări la momentul ăsta pe blog și de multe ori îmi doresc să rămână așa, alteori îmi doresc din suflet să citească cineva ce scriu.
S-a terminat o perioadă destul de stresantă pentru mine și nu știu ce să fac cu timpul pe care îl am, cu libertatea de decizie asupra lui. Plus că nu mă simt de obicei prea bine, așa că e și mai greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mi-aș fi dorit să fiu singură. Nu mi-aș fi dorit să îmi iau timp liber și nici nu-mi voi lua timp să mă „relaxez”. Pentru că voi fi singură. Și dacă nu îmi iau timp liber, nu pot să fac altceva decât exact ceea ce am făcut până acum...
Am dat azi peste o piesă. E aici mai jos, mixată să fie de 4 ore.



O s-o ascult toate cele 4 ore, cred. Trezește în mine sentimente pe care cu greu le pot înțelege. Sau nu le înțeleg. Nu reușesc să le las să mă cuprindă. Sau mai degrabă să mă bucur de ele.
Nu-mi e bine, asta e clar. Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-a fost bine și n-aș prea vrea să o iau de la capăt cu subiectul pentru că am obosit să o fac. Nu aici.
Nu mai vreau să fiu misterioso-introspectivă pentru că azi simt că nu-mi mai sta bine așa.
Azi simt doar un gol și o energie ce se acumulează din ce în ce la fiecare beat al piesei de mai sus. Mă hipnotizează.
Am timp și... alte resurse și nu știu ce să fac cu ele. Și mă simt într-o postură destul de ingrată.

16 mai, 17 mai

Îmi amintesc periodic scena din Matrix Reloaded pe care totuși n-aș vrea să o postez aici, youtube Zion Party. Mi se pare sugestivă din multe privințe. Asta dacă poți fi atent la mai mult decât Keanu Reeves facând sex. Recunosc că mie îmi e mai greu...

Visatul cu ochii deschiși are mai multe forme. Câteodată te trezești dintr-un coșmar și poți privi cu alți ochi realitatea, scuturat de propria persoană. Sau poate poți spune fericit că deseori se întâmplă asta. Ești pe drumul bun.

-----

Simt cum se scurge timpul. Nimic nu e mai dureros decât să simți cum se scurge timpul.
Poate e totuși ceva. Să nu ai puterea să te bucuri de soare.
Și mi se frânge inima.

Sunt din nou în punctul în care miros mustrarea și vreau din nou să îmi închid blogul. Poate îl dau dracu' de frecuș odată...

-

Pot spune că m-am liniștit.

Pot și eu să scriu povești.

Fata stă ghemuită lângă perete, cu spatele spre fereastră, cu fața la el, care stă în fața e la câțiva metri.
- Nu, nu, nu! NU! Stai departe de mine! Nu te apropia!
Pauză. El se întoarce cu spatele, gândește. Stă cu mâinile în șold. Ok, opune rezistență. Era de așteptat. Nu se lasă ușor.
- Vreau doar să te ajut.
- NU! Tu nu vrei să mă ajuți! Și nu crezi că nu mai are rost să te ascunzi? De ce să te mai ascunzi! Nu mă jigni!
- Nu te jignesc, știu că ești o fată inteligentă și știi că ai nevoie de ajutorul meu...
- STAI DEPARTE! O să ripostez, o să te atac cu orice am la îndemână, cu toate astea!
Și „cheamă” din spatele ei obiecte.
O strigă pe nume, dar e calm.
- Ascultă-mă, nu ai nimic în spatele tău!
- N-am să mă uit, nu pot să îmi iau ochii de la tine, șarpe. O să faci tot posibilul să mă păcălești.
- Ce pot să fac să nu mai crezi așa?
- Poți să taci și să pleci! M-am săturat să mă întrebi ce să faci doar ca să mă lucrezi tu cum vrei!
PLEACĂ!
- Nu pot să plec, mă simt dator și responsabil pentru tine! Lucrăm de ceva vreme și vreau să văd ce anume te-a adus în starea asta. Nu pot să nu îmi asum din vină.
- Ca să vezi ce nu ți-a mers și să încerci din nou! Nici măcar nu pot să am vreo speranță absurdă că ar fi cum spui tu!
- Știi că am dreptate.
- Stai departe! Știi că ești mai puternic decât mine, dar și eu știu că am șanse. Oricâte, dar am. Găsesc eu o cale, pentru că îți JUR că dacă nu dispari și mai faci un singur pas, o să sar spre tine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac. Nu mai am nimic de pierdut. Am pierdut tot când te-am cunoscut.
El se apropie și încearcă să o mobilizeze și să o imobilizeze.
Ea țipă și se agită.
Cândva durerea și lupta o să mă epuizeze. Deci pot să pasez vina altcuiva. Ce rahat! Tot eu mi-am făcut-o singură!

Tot timpul acestui dialog de câteva fracțiuni de secundă, fata se uită pierdută pe fereastră.
E stupid oricum, nu există dialoguri de genul ăsta.
Chiar și când astfel de imagini se repetă, ea se vede uneori într-o cămașă de forță, alteori ca și când e trezită pentru câteva momente dintr-un coșmar despre care credea că e realitatea.
Și dialogul variază în termeni, dar ideea rămâne aceeași. Și se repetă.

To be continued...

Nausea

= thinking of some stuff makes me want to puke.

Propria mea piele se simte monstruos de inconfortabil.

Combina muzicală pe care o tot foloseam în copilărie scotea un zgomot ciudat când citea CD-urile, ca și când se chinuia o facă. De trei ori făcea zgomotul ăsta. Alteori se bloca și făcea așa de mai multe ori.

Mi-am tăbăcit pumnii încercând să trec de niște ziduri. În continuare încerc, din obișnuință. Sau poate nu numai.

Scrisul pe hârtie e foarte personal, adresat, deranjant pe alocuri. Online e mai... fragmentat.

Varianta „din rău în mai rău” pare deja desuetă. Prea...

Încerc să scormonesc după cuvinte pe care vreau să le scriu, la fel cum de obicei încerc în disperare să pun niște cuvinte la un loc ca să exprim ceva. Și e frustrant.

Ok, frustrarea dă năvală astăzi mai mult decât o face de obicei, sau poate mult mai evident.

And now I look at you, the most familiar stranger I've ever met, and I know I never had it at all. I am sorry that I'm not the person you thought I was.

If this is to end in fire

Then we should all burn together
Watch the flames climb high into the night
Calling out father oh stand by and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side high

And if we should die tonight
We should all die together
Raise a glass of wine for the last time
Calling out father
Prepare as we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountain
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And i hope that you'll remember me

Oh, should my people fall then
Surely I'll do the same
Confined in mountain halls
We got too close to the flame
Calling out father
Hold fast and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side

Desolation comes upon the sky

Now I see fire
Inside the mountains
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And I hope that you'll remember me

And if the night is burning
I will cover my eyes
For if the dark returns then
My brothers will die
And as the sky is falling down
It crashed into this lonely town
And with that shadow upon the ground
I hear my people screaming out

And I see fire...

Ca și când viața mea depinde de asta. Pentru că depinde de asta.

Cuvintele în scris vin de multe ori mai ușor decât verbal. Nu comentez momentan când e benefic sau nu procesul ăsta.

Would you, please, do me the honor?

When fears meet delicacy, elegance, lust and a chronic need of protection...

Disguise is always a self portrait.

Nu pot să-mi neg frustrarea anticipată că totul se va strica din vina mea, că din nou voi nega o șansă pentru că nu mă simt în stare să fac față.

Urăsc începuturile de la o vreme. Mai degrabă reluările. Și începuturile și reluările. Viitorul se derulează dinainte în mintea mea și prezentul înseamnă o reluare a lui. Încercările multiple în care mizele trec dincolo de realitate și gravitatea ei - mă epuizează. Sunt epuizată să încerc.

Mizez pe clipele de liniște. Mai prețioase decât tot ce am realizat pe cont propriu până acum.

Construcția, care se realizează în mod bizar pe baza unui contract intuitiv - agreat la nivel subconștient, mă face să mă gândesc la o condiție mult prea ingrată, temperată de o balanță perfectă între uman și clinic.

Nu îmi pot urmări șirul gândurilor.

Și încep să scriu din nou, dintr-un sentiment ingrat și uneori dureros, alteori nostalgic și dulce, de „uite, și eu scriu” combinat cu „nu îmi mai e frică să fiu descifrată din ceea ce scriu” și multe altele pe care îmi e momentan frică să le scriu. Plus ceva fain generat de ceea ce până acum consideram confesiune și încep să consider parte dintr-un proces natural. Na-tu-ral.

Ca de obicei, da, tot cu fundal muzical scriu. Multe lucruri se pot face cu fundal muzical. De exemplu, operații chirurgicale.

Recunosc că mă gândesc, bineînțeles, la momentul în care, într-o seară fiind acasă, sau în miez de zi pe stradă, sau oriunde altundeva, (îmi cer scuze pentru multele virgule) mă voi gândi că trebuie urgent să îmi închid din nou blogul și să scot postările, să le las draft. Sper să nu se mai întâmple asta decât dintr-un motiv obiectiv.

Am tânjit multă vreme, și aș fi ipocrită în anumite condiții dacă nu aș recunoaște, după orice fel de afecțiune pe care să o obțin din orice fel de relații. Cel puțin așa consider acum... Altă explicație nu îmi găsesc pentru toate momentele în care am realizat că nu sunt cu nimic mai specială și mai extraordinară decât orice vietate de pe planeta asta. Am fost ca o palmă primită fără să mă aștept. Normal, cum avea să fie altfel. Ok, la ce vreau să ajung e că nu pot sintetiza ceea ce analizez, și analizez mult, și nu pot distinge dintre multiplele mele realități. Adică îmi e teamă de monștrii mei, știu. Și atașamentele emoționale sunt foarte dureroase de multe ori și pornesc și funcționează defectuos... pentru mine.

sursa

În actorie e un antrenament. Un grup de oameni în spatele tău sunt gata să te prindă atunci când tu, stând cu spatele, îți dai voie să cazi pe spate ca și când te trântești într-un pat foarte moale (aproximativ). Cu toate precauțiile de rigoare însă - tu având absolut toți mușchii foarte încordați, ei în poziții dinainte stabilite. Nu stai încordat, nu ai câștigat nimic din exercițiu și chiar te poți răni sau îi poți răni. Ei nu stau în poziții corecte și nu se coordonează, te rănesc pe tine.