M-am gândit că nu este moment mai bun să scriu despre depresie decât atunci când simt că mă prăvălesc din nou. Sincer, deschis, dar decent în limbaj și exprimare.
De ce sunt rău acum? Pentru că am secat rezervele de energie pentru relațiile mele interumane, mai ales cele apropiate, pentru că singurele persoane cu care pot vorbi ceva confidențe și am curajul să le spun sunt la mii de kilometri distanță, pentru că sunt jignită în propria casă și nu găsesc răspuns, pentru că în curând voi rămâne falită ca să îmi urmez visul - singură. Din toate punctele de vedere. Singură.
Simt singurătatea cum îmi arde măduva oaselor și articulațiile și pieptul.
Am descris posibila cauză și simptomele pe care le am. Ce să zic mai mult? Că sunt în anumite perioade în care sunt vulnerabilă, ăsta e cursul perioadelor mele. Dacă în aceste perioade se întâmplă să vină un stimul distructiv destul de puternic, care să mă lovească în ceva care e destul de important pentru mine, e greu să mă redresez, mai ales când în capul meu vuiește în continuu că e un moft ceea ce simt eu, că sunt leneșă, că pur și simplu eu sunt de vină că nu se întâmplă ceea ce vreau eu să se întâmple în viața mea. Și atunci cad ca un copil și spun: dacă nu pot să merg mai departe? Dacă simt că îmi arde măduva oaselor, ce sa fac? Poate chiar îmi arde... Chiar nu vrei să știi de ce mă arde?
Recapitulare: Există un mod de gândire deficitar care, cu timpul, la un stimul puternic care afectează negativ spre dezastruos mintea, scade imunitatea psihică. Netratată, această imunitate scade din ce în ce cu alte ocazii când este afectată negativ. Și problema devine din ce în ce mai complicată.
E greu să explici ceva de genul ăsta, mai ales când abia îți găsești cuvinte să îți vorbești ție însuți în gând. Pur și simplu vrei ca lucrurile să meargă foarte lent, sau eventual să stea, fără să mai mergi nicăieri mai departe. Să existe un buton prin care să oprești totul. Am citit azi despre o fată care se ura că se trezea dimineața. Nici eu nu sunt departe de asta. Am mai citit despre cineva care credea că punctul în care a început vindecarea ei a fost momentul în care problema ei a primit un nume - depresie - și, astfel, a putut despărți personalitatea ei de afecțiune.
Gândurile îmi sar de la unul la altul. De la mesele care trebuiau să fie mai consistente pentru mine azi, la părul care îmi cade tot mai mult, la cât aud din toate părțile că nu ar mai trebui să mă simt așa, că eu nu fac destule eforturi pentru ca viața mea să se schimbe în bine. Pentru toate sfaturile care ar putea apărea în urma acestei postări vă transmit pe această cale: nu am nevoie de sfaturi și nici de compasiune și nici de critici. De aia aveam reticențe că poate mai bine nu scriam pe blog, pentru că risc să primesc aceleași răspunsuri ca în viața reală.
Acum că m-am și enervat pe lângă cum mă simțeam, am să închei acum postarea asta, cum ar spune Loredana, să fie „ca un preludiu fără finalizare”.
sâmbătă, 15 noiembrie 2014
marți, 11 noiembrie 2014
The joy I am not used to feel
(excuse me if I make any mistakes in writing, English is not my first language)
I just found out that my dearest Andrew Solomon posted an article of mine ( http://marcott-age.blogspot.ro/2014/10/homo-depresius.html ) and the unfortunate me can't think of anything else but the comment he got that I didn't write about his book, the Noonday Demon, but about me coming out of depression.
I feel miserable. After the exhausting feeling of joy and pride I felt, now I fall at the buttom of the gap.
I feel miserable.
Let me explain. And let me talk about Noonday Demon.
Andrew Solomon was in Romania when I was in my darkest episode. I wanted to die, I wanted to just lay in bed and never wake up, I was suffering too much to go to the high sky abandoned building at Armeneasca to jump, which was my plan, while thinking jumping facing the sky or facing the ground. I wanted to die in sleep and was extremely afraid of dying at the same time. I kept telling myself that I am strong enough to ask for help then. After that I cried again. The thought that people I know would laugh at me that I am a crazy nuts, Emo style, buttom of society, failure, repugnant, just paralized me.
Few weeks before this I bought I book after a public recommendation, and the book was The Noonday Demon. I started reading it, although my concentration was very low - I said that a whole book about depression would make me feel better.
What I found was relief. When I read Andrew Solomon's words about the pain he felt, it was an analgesic for my pain. And I got to feel that I had a personal conversation with him. It was only his speech in my mind. And I realised that this is what I was looking for - someone to understand me and my pain. And there he was, in a book. And I understood the power of the community. They can torn you down as most of the people surrounding us in our society do, and they can lift you up when you most need.
Andrew Solomon was not the only one who helped me, there were these wonderful people on an online forum that I don't feel ready to write its name yet. But I found a community. They are such wonderful opened people that I absolutely love from the buttom of my heart.
So if we suffer from depression, let's just get together and raise some awareness. When we are in our darkest moments, we can't even help ourselves, so we can understand that these people can't feel like helping anyone, but us, who are better, let's speak louder.
The subject of this post is the joy. Why the joy? Because when I felt like confessing about suffering of depression, I felt like I want people to know and I have people to thank - and one of them is Andrew Solomon other ones are the people who treat me and my dearest friend Neil :). The joy I felt when I took that decission was unimaginable few months ago. I told myself that this is just too much joy for me to percieve. I feel the taste of the joy like someone who's been living on the streets since he was born and now gets a confortable bed to sleep.
So what to do with the joy?... I am not used to feeling it and I feel awkward about it.
But joy IS allowed to me as it's allowed to everyone else.
I just found out that my dearest Andrew Solomon posted an article of mine ( http://marcott-age.blogspot.ro/2014/10/homo-depresius.html ) and the unfortunate me can't think of anything else but the comment he got that I didn't write about his book, the Noonday Demon, but about me coming out of depression.
I feel miserable. After the exhausting feeling of joy and pride I felt, now I fall at the buttom of the gap.
I feel miserable.
Let me explain. And let me talk about Noonday Demon.
Andrew Solomon was in Romania when I was in my darkest episode. I wanted to die, I wanted to just lay in bed and never wake up, I was suffering too much to go to the high sky abandoned building at Armeneasca to jump, which was my plan, while thinking jumping facing the sky or facing the ground. I wanted to die in sleep and was extremely afraid of dying at the same time. I kept telling myself that I am strong enough to ask for help then. After that I cried again. The thought that people I know would laugh at me that I am a crazy nuts, Emo style, buttom of society, failure, repugnant, just paralized me.
Few weeks before this I bought I book after a public recommendation, and the book was The Noonday Demon. I started reading it, although my concentration was very low - I said that a whole book about depression would make me feel better.
What I found was relief. When I read Andrew Solomon's words about the pain he felt, it was an analgesic for my pain. And I got to feel that I had a personal conversation with him. It was only his speech in my mind. And I realised that this is what I was looking for - someone to understand me and my pain. And there he was, in a book. And I understood the power of the community. They can torn you down as most of the people surrounding us in our society do, and they can lift you up when you most need.
Andrew Solomon was not the only one who helped me, there were these wonderful people on an online forum that I don't feel ready to write its name yet. But I found a community. They are such wonderful opened people that I absolutely love from the buttom of my heart.
So if we suffer from depression, let's just get together and raise some awareness. When we are in our darkest moments, we can't even help ourselves, so we can understand that these people can't feel like helping anyone, but us, who are better, let's speak louder.
The subject of this post is the joy. Why the joy? Because when I felt like confessing about suffering of depression, I felt like I want people to know and I have people to thank - and one of them is Andrew Solomon other ones are the people who treat me and my dearest friend Neil :). The joy I felt when I took that decission was unimaginable few months ago. I told myself that this is just too much joy for me to percieve. I feel the taste of the joy like someone who's been living on the streets since he was born and now gets a confortable bed to sleep.
So what to do with the joy?... I am not used to feeling it and I feel awkward about it.
But joy IS allowed to me as it's allowed to everyone else.
luni, 3 noiembrie 2014
Before I sleep
Stopping by Woods on a Snowy Evening
(source)
Whose woods these are I think I know.
His house is in the village though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow.
My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.
He gives his harness bells a shake
To ask if there is some mistake.
The only other sound’s the sweep
Of easy wind and downy flake.
The woods are lovely, dark and deep,
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.
luni, 27 octombrie 2014
Homo depresivus
Îmi doresc ca această postare să vină ca o etapă a devenirii mele. Acesta e un moment destul de important pentru mine și cred (în sfârșit) că sunt destul de curajoasă ca să scriu. Nu știu exact cui scriu, dar știu că vreau să fie scris. Bineînțeles îmi asum riscul de a fi banalizat și tabloidizat-gen mesajul meu, dar nu îmi pasă. Altă modalitate nu am de ales. Poate că mă cred prea importantă, dar tot nu-mi pasă - cred că am dreptul.
Pentru toți și toate - sufăr de depresie. Moderată spre majoră, am trecut prin căderi psihice, iar ultima aproape m-a pus la pământ. Am încercat tratamente din 2009 cu diverși, dar abia anul acesta am ajuns la oamenii care mă ajută să mă vindec. Fac psihoterapie și iau tratament (din cauza tratamentului vă rog să nu îmi mai oferiți alcool pentru că nu pot consuma).
A fost greu? - vă întrebați poate (sau nu). Nu știu, a venit ca o sclipire. Mi-am zis „azi am să scriu” și nu îmi pasă ce iese din asta. Nu mai sunt într-un sătuc în care oamenii să nu știe ce-i aia și să mă creadă nebună sau să nu mă ia în seamă - nu, aș spune, sunt într-un ditamai orașul în care atitudinile nu sunt altele. Scriu aici pentru că oamenii nu știu ce-i aia depresie, pentru că mass-media nu se sinchisește să fie profesionistă și să ofere detalii coerente, pentru că familiei mele îi e frică să accepte, pentru că penultimul psihiatru la care am fost (ȘI CARE A FOST CAUZA ULTIMEI CĂDERI PSIHICE) m-a sfătuit să nu spun nimănui pentru că nu mă vor înțelege și voi avea stigmatul de bolnavă psihic - ceea ce înseamnă automat că am să-i atac sau ceva, că sunt nebună cu care nu au ce discuta, că oricum nu mă ridic la nivelul lor de Homo Sapiens. Aflați că nu aveți ce căuta în preajma mea dacă îmi dau seama că așa gândiți. Am dreptul să nu vă vreau în preajma mea, până când și eu voi deveni mai tolerantă (?) la respingerea altora (atentie! nu neștiința, ci respingerea; una e să nu știi, alta să nu vrei să afli).
Vreau prin acest mesaj să fiu alături de oamenii care suferă și ei cum am suferit și încă se mai întâmplă să mai cad în capcană. Vreau și eu, neica Nimeni în drum, să mă alătur tuturor din lume care nu vor să mai ascundă sub preș problema care ne afectează deopotrivă pe toți, nu numai pe noi cei bolnavi. Vreau ca, prin mine, măcar o persoană, în curând, să nu mai gândească în termeni de „psiho-pupu”, „spitalul de nebuni” sau alte bazaconii. Vreau prin mesajul asta să mă recompensez pentru toată lupta interioară și să merg mai departe.
Nu vreau mila nimănui, nu vreau ca nimeni să nu-și schimbe voit atitudinea față de mine pentru că sunt bolnavă - va veni din respingere și stigmat. Încă nu am căpătat toleranță la așa ceva. Te rog pe tine, cel care te încadrezi în această categorie, ca mai bine să mă ocolești. Nu îți voi purta resentimente dacă te retragi subtil.
Gata, atât.
Pentru toți și toate - sufăr de depresie. Moderată spre majoră, am trecut prin căderi psihice, iar ultima aproape m-a pus la pământ. Am încercat tratamente din 2009 cu diverși, dar abia anul acesta am ajuns la oamenii care mă ajută să mă vindec. Fac psihoterapie și iau tratament (din cauza tratamentului vă rog să nu îmi mai oferiți alcool pentru că nu pot consuma).
A fost greu? - vă întrebați poate (sau nu). Nu știu, a venit ca o sclipire. Mi-am zis „azi am să scriu” și nu îmi pasă ce iese din asta. Nu mai sunt într-un sătuc în care oamenii să nu știe ce-i aia și să mă creadă nebună sau să nu mă ia în seamă - nu, aș spune, sunt într-un ditamai orașul în care atitudinile nu sunt altele. Scriu aici pentru că oamenii nu știu ce-i aia depresie, pentru că mass-media nu se sinchisește să fie profesionistă și să ofere detalii coerente, pentru că familiei mele îi e frică să accepte, pentru că penultimul psihiatru la care am fost (ȘI CARE A FOST CAUZA ULTIMEI CĂDERI PSIHICE) m-a sfătuit să nu spun nimănui pentru că nu mă vor înțelege și voi avea stigmatul de bolnavă psihic - ceea ce înseamnă automat că am să-i atac sau ceva, că sunt nebună cu care nu au ce discuta, că oricum nu mă ridic la nivelul lor de Homo Sapiens. Aflați că nu aveți ce căuta în preajma mea dacă îmi dau seama că așa gândiți. Am dreptul să nu vă vreau în preajma mea, până când și eu voi deveni mai tolerantă (?) la respingerea altora (atentie! nu neștiința, ci respingerea; una e să nu știi, alta să nu vrei să afli).
Vreau prin acest mesaj să fiu alături de oamenii care suferă și ei cum am suferit și încă se mai întâmplă să mai cad în capcană. Vreau și eu, neica Nimeni în drum, să mă alătur tuturor din lume care nu vor să mai ascundă sub preș problema care ne afectează deopotrivă pe toți, nu numai pe noi cei bolnavi. Vreau ca, prin mine, măcar o persoană, în curând, să nu mai gândească în termeni de „psiho-pupu”, „spitalul de nebuni” sau alte bazaconii. Vreau prin mesajul asta să mă recompensez pentru toată lupta interioară și să merg mai departe.
Nu vreau mila nimănui, nu vreau ca nimeni să nu-și schimbe voit atitudinea față de mine pentru că sunt bolnavă - va veni din respingere și stigmat. Încă nu am căpătat toleranță la așa ceva. Te rog pe tine, cel care te încadrezi în această categorie, ca mai bine să mă ocolești. Nu îți voi purta resentimente dacă te retragi subtil.
Gata, atât.
duminică, 3 august 2014
N-am mai publicat de mult.
Oricum sunt din nou anesteziată din multe puncte de vedere, de data asta sper că e de bine. Simt că e de bine.
Am redeschis blogul cu un singur scop, la momentul lui. Apoi n-am mai scris pentru ca am refuzat să alimentez conexiunile. Fac asta azi pentru că azi mă simt puternică. Puternică să mă simt la distanță, puternică să iau contact și să nu mă afecteze, puternică să îmi duc mai departe viața, să scriu cuvintele astea, să mă uit la mine și să zic că tot ce am făcut bun până acum, și rău, am făcut cu forțele proprii și, după lungi căutări, dintr-o dată văd mai clar. Și totul cu ajutorul meu. Nu creditez pe nimeni pentru puterea pe care am purtat-o tot timpul ăsta în care am strâns din dinți când așa-zisul bine mă strivea la pământ, când răul mă păcălea, când oamenii mă luat aproape de ei, apoi fiecare mă biciuia în felul lui.
Cândva voi face toate lucrurile pe care vreau să le fac.
Oricum sunt din nou anesteziată din multe puncte de vedere, de data asta sper că e de bine. Simt că e de bine.
Am redeschis blogul cu un singur scop, la momentul lui. Apoi n-am mai scris pentru ca am refuzat să alimentez conexiunile. Fac asta azi pentru că azi mă simt puternică. Puternică să mă simt la distanță, puternică să iau contact și să nu mă afecteze, puternică să îmi duc mai departe viața, să scriu cuvintele astea, să mă uit la mine și să zic că tot ce am făcut bun până acum, și rău, am făcut cu forțele proprii și, după lungi căutări, dintr-o dată văd mai clar. Și totul cu ajutorul meu. Nu creditez pe nimeni pentru puterea pe care am purtat-o tot timpul ăsta în care am strâns din dinți când așa-zisul bine mă strivea la pământ, când răul mă păcălea, când oamenii mă luat aproape de ei, apoi fiecare mă biciuia în felul lui.
Cândva voi face toate lucrurile pe care vreau să le fac.
miercuri, 18 iunie 2014
wish I could hear a voice
Îmi amintesc cum stăteam pe hol, cu picioarele la piept, ghemuită pe scaun. Faptul că cele două uși erau vis-a-vis era liniștitor pentru mine.
Aș vrea să încep să învăț care e comportamentul meu în momentele de anxietate profundă, sunt mereu acei triggers care se tot declanșează și nu reușesc să le prind mecanismul. Tare aș vrea să știu what is the trigger for you.
Simțul penibilului atinge niveluri alarmante atunci când simt că și anxietatea oricum e la un nivel alarmant, spontaneitatea nu există și afișez doar un comportament cât de cât învățat și bâjbâit așa încât să am posibilitatea să absorb imaginea din fața mea prin pupilele dilatate ca după un consult oftalmologic.
Mai ceva ca niciodată până acum nu înțeleg ce-aș vrea să se întâmple. Poate doar să găsesc informații care m-ar putea potoli. Sau...
Aș vrea să încep să învăț care e comportamentul meu în momentele de anxietate profundă, sunt mereu acei triggers care se tot declanșează și nu reușesc să le prind mecanismul. Tare aș vrea să știu what is the trigger for you.
Simțul penibilului atinge niveluri alarmante atunci când simt că și anxietatea oricum e la un nivel alarmant, spontaneitatea nu există și afișez doar un comportament cât de cât învățat și bâjbâit așa încât să am posibilitatea să absorb imaginea din fața mea prin pupilele dilatate ca după un consult oftalmologic.
Mai ceva ca niciodată până acum nu înțeleg ce-aș vrea să se întâmple. Poate doar să găsesc informații care m-ar putea potoli. Sau...
joi, 12 iunie 2014
12 iunie 2014
Și sufletul mi se taie în continuu de un bisturiu care se mânuiește singur. O furtună de cuvinte încearcă să pună la un loc o poveste. Literele care au avut norocul să se adune în cuvinte, au făcut-o. Altele stau pierdute și sunt date de colo-colo și își așteaptă rândul. Cineva mi-a zis astăzi că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie. Ele își așteaptă rândul.
Am scris rânduri și am umplut mii de pagini și abia am reușit să obțin un strop din purificarea pe care o așteptam. Știu doar că n-am ales o variantă prea bună pentru a le face să vorbească, în tăcerea lor.
Au multă violență cuvintele astea.
Săracul amărât care acum câteva minute venise lângă geamul meu să se uite în casă o pățea și mai rău dacă mai stătea.
De ce mă mint eu?... Am urlat la el cu o voce mult mai groasă decât cea obișnuită și cu toată violența pe care abia așteptam să o arunc.
Și ce-aș mai urla...
miercuri, 28 mai 2014
Intro
Am tot amânat și amânat și abia cu câteva momente înainte să deschid postarea nouă mi-am dat seama că trebuie să scriu. Am zero vizualizări la momentul ăsta pe blog și de multe ori îmi doresc să rămână așa, alteori îmi doresc din suflet să citească cineva ce scriu.
S-a terminat o perioadă destul de stresantă pentru mine și nu știu ce să fac cu timpul pe care îl am, cu libertatea de decizie asupra lui. Plus că nu mă simt de obicei prea bine, așa că e și mai greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mi-aș fi dorit să fiu singură. Nu mi-aș fi dorit să îmi iau timp liber și nici nu-mi voi lua timp să mă „relaxez”. Pentru că voi fi singură. Și dacă nu îmi iau timp liber, nu pot să fac altceva decât exact ceea ce am făcut până acum...
Am dat azi peste o piesă. E aici mai jos, mixată să fie de 4 ore.
O s-o ascult toate cele 4 ore, cred. Trezește în mine sentimente pe care cu greu le pot înțelege. Sau nu le înțeleg. Nu reușesc să le las să mă cuprindă. Sau mai degrabă să mă bucur de ele.
Nu-mi e bine, asta e clar. Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-a fost bine și n-aș prea vrea să o iau de la capăt cu subiectul pentru că am obosit să o fac. Nu aici.
Nu mai vreau să fiu misterioso-introspectivă pentru că azi simt că nu-mi mai sta bine așa.
Azi simt doar un gol și o energie ce se acumulează din ce în ce la fiecare beat al piesei de mai sus. Mă hipnotizează.
Am timp și... alte resurse și nu știu ce să fac cu ele. Și mă simt într-o postură destul de ingrată.
S-a terminat o perioadă destul de stresantă pentru mine și nu știu ce să fac cu timpul pe care îl am, cu libertatea de decizie asupra lui. Plus că nu mă simt de obicei prea bine, așa că e și mai greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mi-aș fi dorit să fiu singură. Nu mi-aș fi dorit să îmi iau timp liber și nici nu-mi voi lua timp să mă „relaxez”. Pentru că voi fi singură. Și dacă nu îmi iau timp liber, nu pot să fac altceva decât exact ceea ce am făcut până acum...
Am dat azi peste o piesă. E aici mai jos, mixată să fie de 4 ore.
O s-o ascult toate cele 4 ore, cred. Trezește în mine sentimente pe care cu greu le pot înțelege. Sau nu le înțeleg. Nu reușesc să le las să mă cuprindă. Sau mai degrabă să mă bucur de ele.
Nu-mi e bine, asta e clar. Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-a fost bine și n-aș prea vrea să o iau de la capăt cu subiectul pentru că am obosit să o fac. Nu aici.
Nu mai vreau să fiu misterioso-introspectivă pentru că azi simt că nu-mi mai sta bine așa.
Azi simt doar un gol și o energie ce se acumulează din ce în ce la fiecare beat al piesei de mai sus. Mă hipnotizează.
Am timp și... alte resurse și nu știu ce să fac cu ele. Și mă simt într-o postură destul de ingrată.
sâmbătă, 17 mai 2014
16 mai, 17 mai
Îmi amintesc periodic scena din Matrix Reloaded pe care totuși n-aș vrea să o postez aici, youtube Zion Party. Mi se pare sugestivă din multe privințe. Asta dacă poți fi atent la mai mult decât Keanu Reeves facând sex. Recunosc că mie îmi e mai greu...
Visatul cu ochii deschiși are mai multe forme. Câteodată te trezești dintr-un coșmar și poți privi cu alți ochi realitatea, scuturat de propria persoană. Sau poate poți spune fericit că deseori se întâmplă asta. Ești pe drumul bun.
-----
Simt cum se scurge timpul. Nimic nu e mai dureros decât să simți cum se scurge timpul.
Poate e totuși ceva. Să nu ai puterea să te bucuri de soare.
Și mi se frânge inima.
Sunt din nou în punctul în care miros mustrarea și vreau din nou să îmi închid blogul. Poate îl dau dracu' de frecuș odată...
-
Pot spune că m-am liniștit.
Visatul cu ochii deschiși are mai multe forme. Câteodată te trezești dintr-un coșmar și poți privi cu alți ochi realitatea, scuturat de propria persoană. Sau poate poți spune fericit că deseori se întâmplă asta. Ești pe drumul bun.
-----
Simt cum se scurge timpul. Nimic nu e mai dureros decât să simți cum se scurge timpul.
Poate e totuși ceva. Să nu ai puterea să te bucuri de soare.
Și mi se frânge inima.
Sunt din nou în punctul în care miros mustrarea și vreau din nou să îmi închid blogul. Poate îl dau dracu' de frecuș odată...
-
Pot spune că m-am liniștit.
miercuri, 14 mai 2014
Pot și eu să scriu povești.
Fata stă ghemuită lângă perete, cu spatele spre fereastră, cu fața la el, care stă în fața e la câțiva metri.
- Nu, nu, nu! NU! Stai departe de mine! Nu te apropia!
Pauză. El se întoarce cu spatele, gândește. Stă cu mâinile în șold. Ok, opune rezistență. Era de așteptat. Nu se lasă ușor.
- Vreau doar să te ajut.
- NU! Tu nu vrei să mă ajuți! Și nu crezi că nu mai are rost să te ascunzi? De ce să te mai ascunzi! Nu mă jigni!
- Nu te jignesc, știu că ești o fată inteligentă și știi că ai nevoie de ajutorul meu...
- STAI DEPARTE! O să ripostez, o să te atac cu orice am la îndemână, cu toate astea!
Și „cheamă” din spatele ei obiecte.
O strigă pe nume, dar e calm.
- Ascultă-mă, nu ai nimic în spatele tău!
- N-am să mă uit, nu pot să îmi iau ochii de la tine, șarpe. O să faci tot posibilul să mă păcălești.
- Ce pot să fac să nu mai crezi așa?
- Poți să taci și să pleci! M-am săturat să mă întrebi ce să faci doar ca să mă lucrezi tu cum vrei!
PLEACĂ!
- Nu pot să plec, mă simt dator și responsabil pentru tine! Lucrăm de ceva vreme și vreau să văd ce anume te-a adus în starea asta. Nu pot să nu îmi asum din vină.
- Ca să vezi ce nu ți-a mers și să încerci din nou! Nici măcar nu pot să am vreo speranță absurdă că ar fi cum spui tu!
- Știi că am dreptate.
- Stai departe! Știi că ești mai puternic decât mine, dar și eu știu că am șanse. Oricâte, dar am. Găsesc eu o cale, pentru că îți JUR că dacă nu dispari și mai faci un singur pas, o să sar spre tine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac. Nu mai am nimic de pierdut. Am pierdut tot când te-am cunoscut.
El se apropie și încearcă să o mobilizeze și să o imobilizeze.
Ea țipă și se agită.
Cândva durerea și lupta o să mă epuizeze. Deci pot să pasez vina altcuiva. Ce rahat! Tot eu mi-am făcut-o singură!
Tot timpul acestui dialog de câteva fracțiuni de secundă, fata se uită pierdută pe fereastră.
E stupid oricum, nu există dialoguri de genul ăsta.
Chiar și când astfel de imagini se repetă, ea se vede uneori într-o cămașă de forță, alteori ca și când e trezită pentru câteva momente dintr-un coșmar despre care credea că e realitatea.
Și dialogul variază în termeni, dar ideea rămâne aceeași. Și se repetă.
To be continued...
- Nu, nu, nu! NU! Stai departe de mine! Nu te apropia!
Pauză. El se întoarce cu spatele, gândește. Stă cu mâinile în șold. Ok, opune rezistență. Era de așteptat. Nu se lasă ușor.
- Vreau doar să te ajut.
- NU! Tu nu vrei să mă ajuți! Și nu crezi că nu mai are rost să te ascunzi? De ce să te mai ascunzi! Nu mă jigni!
- Nu te jignesc, știu că ești o fată inteligentă și știi că ai nevoie de ajutorul meu...
- STAI DEPARTE! O să ripostez, o să te atac cu orice am la îndemână, cu toate astea!
Și „cheamă” din spatele ei obiecte.
O strigă pe nume, dar e calm.
- Ascultă-mă, nu ai nimic în spatele tău!
- N-am să mă uit, nu pot să îmi iau ochii de la tine, șarpe. O să faci tot posibilul să mă păcălești.
- Ce pot să fac să nu mai crezi așa?
- Poți să taci și să pleci! M-am săturat să mă întrebi ce să faci doar ca să mă lucrezi tu cum vrei!
PLEACĂ!
- Nu pot să plec, mă simt dator și responsabil pentru tine! Lucrăm de ceva vreme și vreau să văd ce anume te-a adus în starea asta. Nu pot să nu îmi asum din vină.
- Ca să vezi ce nu ți-a mers și să încerci din nou! Nici măcar nu pot să am vreo speranță absurdă că ar fi cum spui tu!
- Știi că am dreptate.
- Stai departe! Știi că ești mai puternic decât mine, dar și eu știu că am șanse. Oricâte, dar am. Găsesc eu o cale, pentru că îți JUR că dacă nu dispari și mai faci un singur pas, o să sar spre tine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac. Nu mai am nimic de pierdut. Am pierdut tot când te-am cunoscut.
El se apropie și încearcă să o mobilizeze și să o imobilizeze.
Ea țipă și se agită.
Cândva durerea și lupta o să mă epuizeze. Deci pot să pasez vina altcuiva. Ce rahat! Tot eu mi-am făcut-o singură!
Tot timpul acestui dialog de câteva fracțiuni de secundă, fata se uită pierdută pe fereastră.
E stupid oricum, nu există dialoguri de genul ăsta.
Chiar și când astfel de imagini se repetă, ea se vede uneori într-o cămașă de forță, alteori ca și când e trezită pentru câteva momente dintr-un coșmar despre care credea că e realitatea.
Și dialogul variază în termeni, dar ideea rămâne aceeași. Și se repetă.
To be continued...
Nausea
= thinking of some stuff makes me want to puke.
Propria mea piele se simte monstruos de inconfortabil.
Combina muzicală pe care o tot foloseam în copilărie scotea un zgomot ciudat când citea CD-urile, ca și când se chinuia o facă. De trei ori făcea zgomotul ăsta. Alteori se bloca și făcea așa de mai multe ori.
Mi-am tăbăcit pumnii încercând să trec de niște ziduri. În continuare încerc, din obișnuință. Sau poate nu numai.
Scrisul pe hârtie e foarte personal, adresat, deranjant pe alocuri. Online e mai... fragmentat.
Varianta „din rău în mai rău” pare deja desuetă. Prea...
Încerc să scormonesc după cuvinte pe care vreau să le scriu, la fel cum de obicei încerc în disperare să pun niște cuvinte la un loc ca să exprim ceva. Și e frustrant.
Ok, frustrarea dă năvală astăzi mai mult decât o face de obicei, sau poate mult mai evident.
marți, 13 mai 2014
And now I look at you, the most familiar stranger I've ever met, and I know I never had it at all. I am sorry that I'm not the person you thought I was.
If this is to end in fire
Then we should all burn together
Watch the flames climb high into the night
Calling out father oh stand by and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side high
Watch the flames climb high into the night
Calling out father oh stand by and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side high
And if we should die tonight
We should all die together
Raise a glass of wine for the last time
Calling out father
Prepare as we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side
We should all die together
Raise a glass of wine for the last time
Calling out father
Prepare as we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side
Desolation comes upon the sky
Now I see fire
Inside the mountain
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And i hope that you'll remember me
Inside the mountain
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And i hope that you'll remember me
Oh, should my people fall then
Surely I'll do the same
Confined in mountain halls
We got too close to the flame
Calling out father
Hold fast and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side
Surely I'll do the same
Confined in mountain halls
We got too close to the flame
Calling out father
Hold fast and we will
Watch the flames burn auburn on
The mountain side
Desolation comes upon the sky
Now I see fire
Inside the mountains
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And I hope that you'll remember me
Inside the mountains
I see fire
Burning the trees
And I see fire
Hollowing souls
I see fire
Blood in the breeze
And I hope that you'll remember me
And if the night is burning
I will cover my eyes
For if the dark returns then
My brothers will die
And as the sky is falling down
It crashed into this lonely town
And with that shadow upon the ground
I hear my people screaming out
I will cover my eyes
For if the dark returns then
My brothers will die
And as the sky is falling down
It crashed into this lonely town
And with that shadow upon the ground
I hear my people screaming out
And I see fire...
joi, 8 mai 2014
Ca și când viața mea depinde de asta. Pentru că depinde de asta.
Cuvintele în scris vin de multe ori mai ușor decât verbal. Nu comentez momentan când e benefic sau nu procesul ăsta.
Would you, please, do me the honor?
When fears meet delicacy, elegance, lust and a chronic need of protection...
Disguise is always a self portrait.
Nu pot să-mi neg frustrarea anticipată că totul se va strica din vina mea, că din nou voi nega o șansă pentru că nu mă simt în stare să fac față.
Urăsc începuturile de la o vreme. Mai degrabă reluările. Și începuturile și reluările. Viitorul se derulează dinainte în mintea mea și prezentul înseamnă o reluare a lui. Încercările multiple în care mizele trec dincolo de realitate și gravitatea ei - mă epuizează. Sunt epuizată să încerc.
Mizez pe clipele de liniște. Mai prețioase decât tot ce am realizat pe cont propriu până acum.
Construcția, care se realizează în mod bizar pe baza unui contract intuitiv - agreat la nivel subconștient, mă face să mă gândesc la o condiție mult prea ingrată, temperată de o balanță perfectă între uman și clinic.
Nu îmi pot urmări șirul gândurilor.
Urăsc începuturile de la o vreme. Mai degrabă reluările. Și începuturile și reluările. Viitorul se derulează dinainte în mintea mea și prezentul înseamnă o reluare a lui. Încercările multiple în care mizele trec dincolo de realitate și gravitatea ei - mă epuizează. Sunt epuizată să încerc.
Mizez pe clipele de liniște. Mai prețioase decât tot ce am realizat pe cont propriu până acum.
Construcția, care se realizează în mod bizar pe baza unui contract intuitiv - agreat la nivel subconștient, mă face să mă gândesc la o condiție mult prea ingrată, temperată de o balanță perfectă între uman și clinic.
Nu îmi pot urmări șirul gândurilor.
Și încep să scriu din nou, dintr-un sentiment ingrat și uneori dureros, alteori nostalgic și dulce, de „uite, și eu scriu” combinat cu „nu îmi mai e frică să fiu descifrată din ceea ce scriu” și multe altele pe care îmi e momentan frică să le scriu. Plus ceva fain generat de ceea ce până acum consideram confesiune și încep să consider parte dintr-un proces natural. Na-tu-ral.
Ca de obicei, da, tot cu fundal muzical scriu. Multe lucruri se pot face cu fundal muzical. De exemplu, operații chirurgicale.
Recunosc că mă gândesc, bineînțeles, la momentul în care, într-o seară fiind acasă, sau în miez de zi pe stradă, sau oriunde altundeva, (îmi cer scuze pentru multele virgule) mă voi gândi că trebuie urgent să îmi închid din nou blogul și să scot postările, să le las draft. Sper să nu se mai întâmple asta decât dintr-un motiv obiectiv.
Am tânjit multă vreme, și aș fi ipocrită în anumite condiții dacă nu aș recunoaște, după orice fel de afecțiune pe care să o obțin din orice fel de relații. Cel puțin așa consider acum... Altă explicație nu îmi găsesc pentru toate momentele în care am realizat că nu sunt cu nimic mai specială și mai extraordinară decât orice vietate de pe planeta asta. Am fost ca o palmă primită fără să mă aștept. Normal, cum avea să fie altfel. Ok, la ce vreau să ajung e că nu pot sintetiza ceea ce analizez, și analizez mult, și nu pot distinge dintre multiplele mele realități. Adică îmi e teamă de monștrii mei, știu. Și atașamentele emoționale sunt foarte dureroase de multe ori și pornesc și funcționează defectuos... pentru mine.
sursa
În actorie e un antrenament. Un grup de oameni în spatele tău sunt gata să te prindă atunci când tu, stând cu spatele, îți dai voie să cazi pe spate ca și când te trântești într-un pat foarte moale (aproximativ). Cu toate precauțiile de rigoare însă - tu având absolut toți mușchii foarte încordați, ei în poziții dinainte stabilite. Nu stai încordat, nu ai câștigat nimic din exercițiu și chiar te poți răni sau îi poți răni. Ei nu stau în poziții corecte și nu se coordonează, te rănesc pe tine.
Ca de obicei, da, tot cu fundal muzical scriu. Multe lucruri se pot face cu fundal muzical. De exemplu, operații chirurgicale.
Recunosc că mă gândesc, bineînțeles, la momentul în care, într-o seară fiind acasă, sau în miez de zi pe stradă, sau oriunde altundeva, (îmi cer scuze pentru multele virgule) mă voi gândi că trebuie urgent să îmi închid din nou blogul și să scot postările, să le las draft. Sper să nu se mai întâmple asta decât dintr-un motiv obiectiv.
Am tânjit multă vreme, și aș fi ipocrită în anumite condiții dacă nu aș recunoaște, după orice fel de afecțiune pe care să o obțin din orice fel de relații. Cel puțin așa consider acum... Altă explicație nu îmi găsesc pentru toate momentele în care am realizat că nu sunt cu nimic mai specială și mai extraordinară decât orice vietate de pe planeta asta. Am fost ca o palmă primită fără să mă aștept. Normal, cum avea să fie altfel. Ok, la ce vreau să ajung e că nu pot sintetiza ceea ce analizez, și analizez mult, și nu pot distinge dintre multiplele mele realități. Adică îmi e teamă de monștrii mei, știu. Și atașamentele emoționale sunt foarte dureroase de multe ori și pornesc și funcționează defectuos... pentru mine.
sursa
În actorie e un antrenament. Un grup de oameni în spatele tău sunt gata să te prindă atunci când tu, stând cu spatele, îți dai voie să cazi pe spate ca și când te trântești într-un pat foarte moale (aproximativ). Cu toate precauțiile de rigoare însă - tu având absolut toți mușchii foarte încordați, ei în poziții dinainte stabilite. Nu stai încordat, nu ai câștigat nimic din exercițiu și chiar te poți răni sau îi poți răni. Ei nu stau în poziții corecte și nu se coordonează, te rănesc pe tine.
marți, 4 martie 2014
4.03.2014
Nu de multe ori se întâmplă să deschid blogul ăsta și după o vreme să îl închid la loc. E simplu - de fiecare dată spun că nu găsesc niciun rost în a-l ține deschis.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)